Constitutional admissibility of challenge to judicial assistant-magistrate draft authority in extraordinary appeal context

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1227/20.09.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1563A/07.10.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a admis recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională Pentru Locuinţe Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pe care a modificat-o, în sensul că a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 10044/11.07.2012 şi împotriva încheierilor din 30.12.2011, 22.02.2012 şi 04.05.2012, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011, şi a menţinut în tot sentinţa apelată.

Împotriva acestei decizii, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare, iar prin cererea înregistrată la data de 20.04.2018, a formulat, în dosarul nr. x/2017, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) pct. 4., art. 51 alin. (1), art. 3 lit. i), j) şi m) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 21.09.2004, precum şi a art. 70, 71, şi 72 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor raportat la art. 21 alin. (1), (3) şi (4) din Constituţia României.

Prin decizia nr. 3373/19.09.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins cererea contestatorului A. de sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 70-71 şi 72 din Legea nr. 303/2004 şi a acordat termen pentru soluţionarea contestaţiei în anulare la 14.11.2018, cu citarea părţilor.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, care are legatură cu soluţionarea cauzei în orice faza a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Exceptia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de catre instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstitutionale printr-o decizie anterioara a Curţii Constituţionale."

Înalta Curte a reţinut că, raportat la dispoziţiile legale sus-citate, dar şi ale art. 21 din Constituţia României, în speţă nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, cu motivarea că prima condiţie pentru a sesiza Curtea Constituţională este aceea a interesului procesual, ceea ce presupune ca partea să probeze influenţa hotărâtoare asupra judecării procesului a textelor sau dispoziţiilor dintr-o lege sau o ordonanţă în vigoare, contestate sub aspectul constitutionalităţii acestora.

Prin urmare, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare trebuie să aibă legătură cu această cale de atac, condiţie care nu este îndeplinită în cauză, întrucât contestatorul invocă aspecte de neconstituţionalitate raportat la faza recursului şi anume la momentul pronunţării hotărârii.

Împotriva acestei hotărâri, A. a declarat recurs, solicitând modificarea sa în tot, cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. (1) pct. 4., art. 51 alin. (1), art. 3 lit. i), j) şi m) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 21.09.2004, precum şi a art. 70, 71, şi 72 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

În motivare, a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, atât timp cât erau îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate ale cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, a arătat că norma a cărei neconcordanţă cu Constituţia este invocată reprezintă tocmai unul dintre motivele de contestaţie în anulare formulate în dosarul nr. x/2017, din perspectiva art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că, în baza dispoziţiilor atacate cu excepţia de neconstituţionalitate, decizia a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică privind competenţa, de către alte persoane decât judecătorii din completul de judecată.

Astfel, din moment ce contestaţia în anulare este întemeiată tocmai pe dispoziţiile Regulamentului şi pe dispoziţiile art. 70, 71 şi 72 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, a căror constituţionalitate este criticată, acestea reprezintă tocmai normele ce urmează a fi analizate la judecarea contestaţiei în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2017,

De asemenea, a arătat că dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu disting între normele procedurale si cele de drept material, ambele categorii putând influenţa soluţionarea cauzei; aşa fiind, prevederea criticată face parte dintre normele supuse controlului de constituţionalitate.

A subliniat recurentul că atât jurisprudenţa, cât şi doctrina, au reţinut că excepţiile de neconstituţionalitate pot fi ridicate în orice fază a litigiului, inclusiv în căile extraordinare de atac.

Cu privire la condiţia vizând invocarea excepţiei de una dintre părţile litigiului, a susţinut că şi aceasta este îndeplinită, atât timp cât legea nu face distincţie între diferitele calităţi ale părţilor, care ar rezulta din natura litigiului sau momentul în care acesta se află.

Totodată, a susţinut că este îndeplinită şi condiţia impusă de alin. (3) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, de vreme ce din arhiva electronică a Curţii Constituţionale reiese că prevederile criticate nu au fost niciodată supuse controlului de constituţionalitate, din perspectiva art. 21 din Constituţie.

În opinia recurentului, toate cele trei condiţii de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate sunt îndeplinite, astfel că aceasta trebuie înaintată Curţii Constituţionale pentru pronunţarea unei decizii cu privire la constituţionalitate şi se impune ca instanţa să formuleze concluzii de admitere a excepţiei.

În continuare, a prezentat pe larg argumentele pentru care excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, subliniind că textele de lege criticate încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţia României.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Astăzi, în şedinţă publică, recurentul a precizat că restrânge recursul doar la criticile vizând sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. 70, art. 71 şi art. 72 din Legea nr. 303/2004, fără a mai susţine criticile privind dispoziţiile din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate din oficiu, de una dintre părţi sau de procuror în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 29 alin. (6) din Legea 47/1992, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa va respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În speţă, prin hotărârea recurată, Înalta Curte a reţinut că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, cu motivarea că prima condiţie pentru a sesiza Curtea Constituţională este aceea a interesului procesual, ceea ce presupune ca partea să probeze influenţa hotărâtoare asupra judecării procesului a textelor sau dispoziţiilor dintr-o lege sau o ordonanţă în vigoare, contestate sub aspectul constituţionalităţii; or, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cadrul căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare trebuie să aibă legătură cu această cale de atac, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

În opinia recurentei, hotărârea prin care i-a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este nelegală, atât timp cât norma a cărei neconcordanţă cu Constituţia este invocată reprezintă tocmai unul dintre motivele de contestaţie în anulare, formulate în dosarul nr. x/2017, din perspectiva art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., având în vedere că, în baza dispoziţiilor atacate cu excepţia de neconstituţionalitate, decizia a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică privind competenţa, de către alte persoane decât judecătorii din completul de judecată.

Înalta Curte subliniază că excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cursul unui proces, asemănător chestiunilor prejudiciale obişnuite, şi, în principiu, invocarea ei trebuie să reclame justificarea unui interes, motiv pentru care prin dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 s-au stabilit condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale.

Verificarea condiţiilor prevăzute de lege a fost stabilită în competenţa instanţei în faţa căreia a fost ridicată această excepţie, aşa încât, respectând aceste dispoziţii, instanţa supremă a verificat cererea contestatorului, oprindu-se mai întâi asupra admisibilităţii sesizării, potrivit reglementării din alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În concret, aşa cum s-a arătat şi în precedent, art. 29 alin. (1) din lege prevede că pot face obiect al excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor, legi sau ordonanţe, care au legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. Rezultă din aceste prevederi că dispoziţiile normative puse în discuţie trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, înţelegând prin aceasta fondul litigiului şi orice alte dispoziţii care au legătură cu fondul litigiului.

În cazul de faţă, dispoziţiile art. 70, art. 71 şi art. 72 din Legea nr. 303/2004 invocate de recurent stipulează că magistraţii-asistenţi participă la şedinţele de judecată ale secţiilor, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări şi redactează hotărâri, conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată.

Prin urmare, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă nu au legătură cu soluţionarea cauzei, de vreme ce nu se justifică nicio vătămare adusă intereselor recurentului prin redactarea de către magistratul-asistent a hotărârii pronunţate de completul de judecată în faţa căruia au avut loc dezbaterile.

Considerentele hotărârii atacate, prin care s-a reţinut că neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 70, art. 71 şi art. 72 din Legea nr. 303/2004 nu are legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare sunt, aşadar, corecte.

Pentru aceste motive, Înalta Curtea apreciază recursul nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 3373 din 19 septembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2018.