Statute of limitations for continuous delictual damages: principal right status and inapplicability of successive prescription rules to non-successive obligations

Şedinţa publică din data de 6 noiembrie 2018

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată:

1. Prin sentinţa civilă nr. 305/28.10.2014, pronunţată de Tribunalul Bucireşti a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local sector 1, Consiliul local Voluntari şi s-a respins, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local Sector 1 şi Consiliul Local Voluntari, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii C., Distrigaz Sud Reţele şi s-a respins, ca prescrisă, acţiunea îndreptată împotriva celorlalţi pârâţi Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A., S.C. C. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi a fost respinsă, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie formulată împotriva chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

În considerentele acestei hotărâri, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin cererea formulată la data de 07.07.2011 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2011, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul lfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A., S.C. C. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., au solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor pe ultimele 30 de luni anterioare notificărilor la conciliere transmise prin executor judecătoresc, pentru lipsa de folosinţă a imobilului, ca urmare a nerealizării utilităţilor în Ansamblul Henri Coandă, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 977, art. 998-999, art. 1073, art. 1079, art. 1081-1086, art. 1532 C. civ., art. 238 Legea nr. 31/1990, Legea nr. 152/1998, Legea nr. 114/1996, Legea nr. 10/1995, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 35/2001, Codul comercial, s-a arătat, în esenţă, că:

- reclamanţii au încheiat cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL) contractul de mandat nr. x/04.06.2004, prin care mandatarul se obliga faţă de mandant, în scopul construirii în ansamblul Henri Coandă a unei locuinţe la cheie, să îl reprezinte în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General, în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire;

- reclamanţii au încheiat contractul de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006 cu S.C. Confort S.A., cu care ANL încheiase, în prealabil, contractul de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, prin care ambii conveniseră să efectueze demersurile necesare în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor; termenul de finalizare a imobilului, stabilit prin contractul de construire nr. x/02.03.2006, era 17.05.2008, acesta fiind momentul în care locuinţa trebuia predată, având toate utilităţile necesare, termen care nu a fost respectat; ca urmare a intrării în insolvenţă, primul constructor a cesionat obligaţiile din contractul de construire menţionat;

- între ANL şi diferite autorităţi publice, a fost încheiată convenţia MM nr. 1909/06.05.2004, în scopul participării la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, aflat pe teritoriul Municipiului Bucureşti şi al comunei Voluntari, în vederea edificării utilităţilor necesare, ceea ce a conferit o aparenţă de credibilitate acestui program guvernamental;

- în urma modificărilor intervenite în privinţa structurilor societăţilor implicate, preluării unor lucrări de la o autoritate la alta, asocierii unor noi autorităţi publice şi transformării unor autorităţi, din anul 2004 până în prezent, la acest moment, pârâţii din prezenta cauză sunt obligaţi să execute obligaţiile din convenţia MM nr. 1909/06.05.2004; noţiunea de predare la cheie a imobilului presupune execuţia tuturor utilităţilor şi dotărilor urbane aferente amplasamentului Henri Coandă, la termenul convenit, obligaţie care nu a fost respectată, în condiţiile în care, deşi construcţia a fost parţial terminată, condiţiile de locuire sunt improprii, imobilul neputând fi predat din cauza lipsei utilităţilor; reclamanţii au convocat pârâţii, în două rânduri, în vederea concilierii, însă fără rezultat;

- se impune obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor pentru neexecutarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, în principal, în temeiul răspunderii delictuale, iar, în subsidiar, în temeiul răspunderii contractuale; fapta ilicită constă în nerealizarea, până la data de 17.05.2008, a utilităţilor la care autorităţile competente s-au obligat atât prin convenţia 1909, cât şi prin convenţiile asociate acesteia; deşi reclamanţii nu au fost parte la aceste convenţii, nerealizarea sarcinilor asumate de autorităţi îi afectează în mod direct;

- prejudiciul constă în imposibilitatea folosirii imobilului şi culegerii fructelor, pe o perioadă de 30 luni, ca urmare a lipsei utilităţilor; prejudiciul este cert sub aspectul existenţei sale, fiind de notorietate condiţiile şi stadiul utilităţilor din Cartierul Henri Coandă, precum şi sub aspectul întinderii, punerea reclamanţilor în imposibilitatea folosirii imobilului putând fi cuantificată prin raportare la valoarea chiriei care ar fi putut fi obţinută, în condiţiile în care imobilul ar fi fost închiriat terţilor; există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, iar vinovăţia autorităţilor îmbracă forma gravei neglijenţe;

- în subsidiar, se impune angajarea răspunderii contractuale a pârâţilor, în temeiul convenţiei MM nr. 1909/06.05.2004 care are valoarea unei stipulaţii pentru altul, coroborate cu contractul de mandat încheiat cu ANL, semnatarii convenţiei devenind direct obligaţi faţă de mandant, respectiv faţă de reclamanţi, în temeiul convenţiei de mandat;

- antreprenorul general, în opinia reclamanţilor, răspunde în temeiul art. 19 din contractul de antrepriză generală; neexecutarea cu intenţie a obligaţiilor contractuale impune repararea integrală a prejudiciului, astfel încât despăgubirile solicitate au aceeaşi valoare ca şi în cazul angajării răspunderii delictuale.

Reclamanţii A. şi B. au depus precizări cu privire la temeiul răspunderii pârâţilor, arătând că, în principal, acesta îl constituie dispoziţiile art. 998-999 C. civ., obligaţiile pârâţilor având izvorul în lege sau în acte juridice la care reclamanţii nu sunt parte, iar, în subsidiar, răspunderea contractuală, iar la data de 29.10.2013, reclamanţii A. şi B. au renunţat, prin înscris autentic, la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C D. S.R.L.

Pe baza datelor şi probelor cauzei, prima instanţă, în justificarea soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, a arătat că momentul la care a început să curgă termenul general de prescripţie aplicabil acţiunilor personale se stabileşte prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, în privinţa acţiunii în răspundere contractuală şi la dispoziţiile art. 8 din acelaşi act, în privinţa acţiunii în răspundere delictuală. În ambele situaţii, data la care a început să curgă termenul de prescripţie este data la care locuinţa contractată de reclamanţi trebuia predată către aceştia, respectiv 17.05.2008, adică 2 ani de la data ordinului de începere a lucrărilor, aceasta fiind data la care expira termenul suspensiv prevăzut în contract (în cazul răspunderii contractuale), respectiv data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (în cazul răspunderii delictuale).

Tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanţii înşişi, cu prilejul concluziilor asupra excepţiilor, au confirmat că data menţionată reprezintă momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie, iar susţinerea reclamanţilor, în sensul că termenul de prescripţie a fost suspendat pe durata procedurii de conciliere prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., în condiţiile art. 2532 pct. 7 Noul C. civ., a fost respinsă, faţă de prevederile art. 203 din Legea nr. 71/2011 şi în raport de faptul că, în speţă, convocările la conciliere au fost transmise pârâţilor în luna aprilie 2011, în timp ce C. civ. a intrat în vigoare la data de 01.11.2011, astfel încât procedura prealabilă nu a fost de natură să suspende termenul de prescripţie.

S-a considerat că nu este incident un alt caz de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei, dintre cele prevăzute la art. 13 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în raport cu data la care a început să curgă prescripţia; astfel, termenul de 3 ani s-a împlinit la data de 17.05.2011, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, la 07.07.2011.

2. Împotriva sentinţei civile nr. 305/28.10.2014, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin această cale devolutivă de atac, s-a solicitat ca, în urma admiterii sale, să se desfiinţeze hotărârea atacată şi să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea apelului, s-au arătat, în esenţă, următoarele:

Apelanţii sunt titularii unor raporturi contractuale prin care ANL şi antreprenorul general se obligau să construiască o locuinţă ce trebuia predată la cheie la un anumit termen. Pentru realizarea utilităţilor fără de care o construcţie nu poate reprezenta o locuinţă, potrivit Legii nr. 114/1996, au fost încheiate contracte de către ANL cu celelalte entităţi pârâte.

Dat fiind faptul că locuinţa contractată nu a fost finalizată în termenul contractual, apelanţii au pus în întârziere pârâtele prin notificări transmise prin executor judecătoresc şi prin convocarea acestora în două rânduri la conciliere.

S-au adresat instanţei şi au solicitat să oblige pârâtele să plătească despăgubiri pentru fiecare lună de întârziere în parte, echivalente cu valoarea lipsei de folosinţă a imobilului contractat, de la data de 17.05.2008 până în luna martie 2011.

În soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de fond trebuia să dezlege problemele referitoare la data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, dacă există cauze de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie, data la care s-a împlinit termenul de prescripţie.

Apelanţii au arătat că instanţa de fond a ignorat multitudinea de acte depuse la dosarul cauzei ce constituie în fapt recunoaşteri ale pârâtelor cu privire la obligaţia ce nu au îndeplinit-o, recunoaşteri ce au întrerupt succesiv termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune.

S-a mai susţinut de către apelanţi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, prin notificările emise la data de 11.03.2011 şi comunicate la data de 15.03.2011 prin E., a fost întrerupt cursul prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind puse în întârziere pârâtele cu privire la pretenţiile pentru lipsa de folosinţă a imobilului cauzată de nepredarea la timp a locuinţei contractate.

De asemenea, cu privire la convocarea la conciliere prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., aceasta era o procedură prealabilă obligatorie, impusă de lege ce marca, în fapt, începutul procesului civil.

Au mai precizat apelanţii că instanţa de fond nu a aplicat dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, că, pentru fiecare lună de întârziere curge un termen de prescripţie distinct fiind vorba de un prejudiciu distinct, că, faţă de formularea cererii de chemare în judecată, reclamantii au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, pentru fiecare lună de întârziere în parte, că fiecare lună de întârziere în predarea locuinţei a produs un prejudiciu particular, că, astfel, pentru fiecare lună de întârziere, curge un termen de prescripţie diferit; în consecinţă, prescripţia ar fi putut opera doar pentru o parte din prejudiciul reclamat, respectiv pentru lunile pentru care s-ar fi împlinit acest curs al prescripţiei.

În acelaşi sens, s-a relevat că termenul de prescripţie nu putea să înceapă să curgă înainte ca prejudiciul să se fi produs, că, potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, că, în cauză, pentru fiecare lună în care apelanţii au fost privaţi de folosinţa imobilului curge o prescripţie distinctă, precum şi că, dacă instanţa va considera că nu a fost suspendat/întrerupt cursul prescripţiei, atunci nu s-ar fi prescris decât sumele de bani datorate pentru lipsa folosinţei imobilului pentru lunile anterioare lunii iulie 2008, după această dată părţile fiind în drept să solicite despăgubiri.

S-a apreciat de către apelanţi, de asemenea, că nu poate interveni funcţia sancţionatorie a prescripţiei, întrucât au ţinut cu pârâtele o corespondenţă permanentă în scopul de a descoperi cele mai bune soluţii pentru preluarea locuinţei plătite aproape în întregime într-un termen scurt, iar reclamanţii au fost asiguraţi în mod continuu de către pârâte, deşi s-a depăşit termenul de predare, că vor intra în posesia locuinţei în cel mai scurt timp şi că vor întreprinde în acest sens toate demersurile necesare.

Prin decizia civilă nr. 168 A/06.02.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 305/28.01.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2011 şi, în consecinţă, s-a anulat, în parte, sentinţa şi s-a trimis cauza spre judecare aceleiaşi instanţe, fiind menţinute dispoziţiile referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, în esenţă, a evidenţiat că termenul de prescripţie a început să curgă în luna august 2008, din cauza sistării în fapt a lucrărilor de construcţii şi pe raza sectorului 1, ca urmare a sentinţei civile nr. 7791/29.08.2005 a Judecătoriei Sector 1.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 7791/29.08.2005, pronunţată de Judecătoria Sector 1 (dosar nr. x/2005), irevocabilă prin decizia civilă nr. 287R/10.02.2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a, s-a dispus, în sarcina ANL, sistarea lucrărilor de construcţie efectuate pe terenul în suprafaţă de 26,50 ha din comuna Voluntari, zona Pipera, tarlaua x, jud. Ilfov, până la soluţionarea cererii de reconstituire a dreptului de proprietate, formulată de numitul F.. Această sistare a durat până la data de 07.08.2006, când, prin sentinţa civilă nr. 3436/07.08.2006 a Judecătoriei Buftea, s-a admis cererea ANL de continuare a lucrărilor. Cu toate că aceste hotărâri vizează cartierul Henri Coandă de pe raza localităţii Voluntari, în fapt, sistarea lucrărilor a avut loc şi pe raza Sectorului 1, această concluzie fiind întemeiată pe răspunsul la interogatoriu dat de pârâta-intimată ANL în dosarul tribunalului, la întrebarea 15, în sensul că, în perioada 29.08.2005-07.08.2006, lucrările de construcţii au fost oprite din dispoziţia instanţei şi că, odată cu sistarea lucrărilor, atât Primăria Sector 1, cât şi Consiliul Judeţean Ilfov, care deja finanţaseră lucrările de proiectare, au refuzat să mai finanţeze şi lucrările de execuţie apă-canal şi drumuri.

Curtea a reţinut că, în perioada 29.08.2005 - 07.08.2006, s-a procedat de facto la oprirea lucrărilor şi pe raza sectorului 1, cel puţin în zona unde urma să se edifice locuinţa reclamanţilor - apelanţi, astfel cum reiese din adresa nr. x/29.08.2006 emisă de ANL, ceea ce înseamnă că, în acest interval, nu s-au declanşat operaţiunile de construire, în ciuda ordinului de începere a acestora din 17.05.2006. Deşi acest ordin a fost emis, el nu putea produce efecte, având în vedere situaţia particulară reţinută, şi anume sistarea construirii pe raza comunei Voluntari, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, ce a afectat şi zona unde trebuia să se edifice imobilul reclamanţilor din ansamblul Henri Coandă, în sensul stopării lucrărilor.

În acest caz,instanţa de apel a considerat că nu se pune problema unei situaţii de întrerupere a cursului prescripţiei sau de suspendare pentru existenţa unui caz de forţă majoră, întrucât, în aceste ipoteze, este necesar să fi început curgerea termenului, ci a momentului de la care putea produce efecte ordinul de începere a lucrărilor, în raport cu care se calcula data predării şi, în consecinţă, se năştea dreptul la acţiune. Situaţia particulară reţinută a făcut ca data începerii lucrărilor să fie modificată, aceasta devenind 07.08.2006 (ca moment obiectiv de la care îşi putea produce efecte Ordinul, prin pronunţarea unei hotărâri în sens contrar primei sentinţe care a blocat activitatea de construire) şi, consecutiv, să fie afectat şi termenul de predare.

Din această perspectivă, data de 17.05.2006 nu putea fi cea a începerii lucrărilor (dat fiind interdicţia de demarare a acestora), ci cea ulterioară datei de 07.08.2006 (data la care s-a dispus reluarea lucrărilor, prin sentinţa civilă nr. 3436 din 07.08.2006 a Judecătoriei Buftea), astfel încât termenul de predare se prelungea până la 07.08.2008.

În aceste condiţii, termenul de prescripţie de 3 ani se împlinea la 07.08.2011, ceea ce înseamnă că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în termen.

Având în vedere aceste concluzii, Curtea de apel nu a mai examinat şi critica referitoare la aplicarea greşită a art. 16 din Decretul nr. 167/1958 sub aspectul caracterului întreruptiv al procedurii la conciliere, precum şi apărarea în legătură cu incidenţa unor termene de prescripţie diferite pentru pretenţiile solicitate (art. 7 din Decretul nr. 167/1958) sau cu repunerea din oficiu în termenul de prescripţie.

Pentru aceste motive, în considerarea faptului că prima instanţă nu a soluţionat fondul pretenţiilor şi ţinând seama de solicitarea apelanţilor, Curtea a anulat, în parte, sentinţa atacată şi a trimis cauza spre judecată instanţei iniţiale, fiind menţinută soluţia în ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâţilor Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local sector 1, Consiliul local Voluntari.

3. Împotriva deciziei civile nr. 168 A/06.02.2015, au declarat recurs pârâţii S.C. C. S.A., S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L., Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primar General şi S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A., criticând decizia recurată pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2267/9.11.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, au fost admise recursurile, s-a casat decizia atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Instanţa de recurs a subliniat că instituţia prescripţiei extinctive reglementată prin Decretul nr. 167/1958, incident în cauză conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este guvernată de norme de ordine publică, iar analiza cursului prescripţiei extinctive presupune, în primul rând, cunoaşterea începutului acestei prescripţii, adică a datei la care începe să curgă prescripţia. Regula generală privind începutul prescripţiei dreptului material la acţiune are o consacrare legală cuprinsă în art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că prescripţia extinctivă începe să curgă la data naşterii dreptului material la acţiune, această regulă aplicându-se ori de câte ori nu îşi găseşte incidenţa vreo regulă specială, edictată pentru un anumit caz particular, pe de o parte şi, în toate cazurile în care dreptul subiectiv material este încălcat, pe de altă parte; în aceste condiţii, instanţa de apel, în determinarea momentului de început al prescripţiei, s-a raportat la o situaţie de fapt care nu poate avea valenţele unui reper legal pentru începutul cursului prescripţiei extinctive, deoarece, nici în faza apelului,nici la judecata în primă instanţă, nu s-au stabilit care sunt raporturile juridice născute între reclamanţi şi pârâţi, natura răspunderii şi temeiul juridic al acesteia. Determinarea raporturilor juridice obligaţionale între părţi care să conducă la stabilirea naturii răspunderii civile sunt aspecte care trebuia lămurite prealabil soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, constituind practic o etapă premergătoare soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie care priveşte fondul raportului de drept substanţial.

Instanţa supremă a mai reţinut că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat susţinerile şi apărările părţilor.

Cu referire la sentinţa civilă nr. 7991/2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, a relevat instanţa supremă, în esenţă, că în cauză, aspectele invocate ţin de opozabilitatea erga omnes a efectelor substanţiale ale hotărârii judecătoreşti, când modificarea unei situaţii juridice trebuie recunoscută şi respectată de toate subiectele de drept civil. Cu toate acestea, s-a stabilit prin decizia decizia de casare, în cauză, hotărârea invocată nu a putut avea vreo influenţă asupra termenului de prescripţie, deoarece intimaţii-reclamanţi au încheiat contractul de construire cu antreprenorul general şi ANL în perioada în care lucrările erau sistate pe raza comunei Voluntari, respectiv la data de 2.03.2006, iar ordinul de începere a lucrărilor dat de către ANL s-a emis pentru data de 17.05.2006, adică tot înăuntrul acestei perioade. Or, în aceste condiţii, termenul prevăzut de art. 8 din contractul de construire este un termen stabilit în favoarea debitorului obligaţiei de predare a locuinţei, ceea ce presupune că acesta a avut în vedere toate situaţiile ce pot temporiza executarea obligaţiei, inclusiv o situaţie de natura celei în care lucrările ar putea fi sistate o perioadă de timp. S-a stabilit că nu poate interveni în convenţia părţilor în sensul modificării acesteia, pe baza unor elemente de fapt, străine de termenii convenţiei dar care au fost cunoscute la data încheierii convenţiei cel puţin de către pârâta ANL, aşa cum greşit a procedat instanţa de apel.

4. La data de 25.01.2016, dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2011.

Prin decizia civilă nr. 263A/09.02.2018, apelul reclamanţilor a fost admis, cu consecinţa anulării în parte a sentinţei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului, doar în privinţa pretinselor prejudicii materiale născute în perioada 7.07.2008 - 1.03.2011, ca efect al admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamanţilor corespunzător perioadei 17.05.2008 - 6.07.2008. În rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate au fost menţinute.

Preliminar, exceptând dezlegările date problemei prescripţiei şi limitele rejudecării apelului prestabilite prin decizia de casare, instanţa de apel a reţinut că toate celelalte dezlegări date de tribunal prin sentinţa nr. 305/28.10.2014 au devenit, în temeiul art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. din 1865, irevocabile şi, în baza art. 166 C. proc. civ. din 1865, au intrat în autoritatea lucrului judecat, neputând fi repuse în discuţie.

De asemenea, s-a statuat că, întrucât reclamanţii nu au atacat cu recurs, dezlegările date de instanţa de apel cu privire la primele două motive de apel, acestea au devenit, în temeiul art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. din 1865, irevocabile şi, în baza art. 166 C. proc. civ. din 1865, au intrat în autoritatea lucrului judecat.

Stabilind limitele în care cauza este devoluată în faţa instanţei de apel în rejudecare după casare, instanţa de apel a reţinut că:

În conformitate cu prevederile Legii nr. 152/1998 şi ale Legii nr. 190/1999, apelanţii-reclamanţi A. şi B., în calitate de mandanţi au încheiat cu intimata-pârâtă ANL, în calitate de mandatar, contractul de mandat nr. x/04.06.2004, prin care mandatarul se obliga faţă de mandant, în scopul construirii în ansamblul Henri Coandă a unei locuinţe la cheie, să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general, în vederea urmăririi şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului şi autorizaţiei de construire, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamanţilor deschise la banca cu care au încheiat contractul de credit în vederea recuperării cheltuielilor avansate de ANL pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Între antreprenorul general S.C. Confort S.A. şi intimata-pârâtă ANL, a fost încheiat contractul de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, prin care ambii conveniseră să efectueze demersurile necesare în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor necesare pentru construirii unor locuinţe la cheie în cartierul Henri Coandă.

În conformitate cu prevederile Legii nr. 152/1998 şi cele ale Legii nr. 190/1999 şi potrivit clauzelor contractului de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, ale contractului de cesiune a contractului de antrepriză generală şi ale contractului de mandat nr. x/04.06.2004, între apelanţii-reclamanţi A. şi B., în calitate de beneficiari, antreprenorul general S.C. Confort S.A. şi reprezentantul intimatei-pârâte ANL, s-a perfectat contractul de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006, care prevede, la art. 8, că "antreprenorul general va preda beneficiarului locuinţa contractată pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse şi perioadele de timp friguros"

Conform celor reţinute, cu autoritate de lucru judecat, în considerentele deciziei irevocabile nr. 2267/9.11.2015, ordinul de începere a lucrărilor a fost dat, în speţă, de către ANL la data de 17.05.2006, de unde reiese că termenul de predare a locuinţei apelanţilor-reclamanţi, cu toate utilităţile necesare, stabilit prin contractul de construire nr. x/02.03.2006, era 17.05.2008.

În aceste condiţii, la data de 06.05.2004, între Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului (al cărei succesor este intimata-pârâtă Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene), intimata-pârâtă ANL, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al Comunei Voluntari, S.C. Electrica S.A., S.C. Distribuţie Gaze Naturale Distrigaz Sud S.A. şi S.C. Proiect S.A., a fost încheiată convenţia MM nr. 1909/2004, prin care au fost stabilite obligaţiile specifice şi necesare pentru realizarea ansamblului de locuinţe pe o suprafaţă de 115,6889 ha pe teritoriul sectorului 1 al Municipiului Bucureşti şi al comunei Voluntari, jud.

Ilfov, părţile convenţiei angajându-se la îndeplinirea unor obligaţii, enumerate de art. 2 lit. a) - h), individualizate pentru fiecare parte. Între intimata-pârâtă ANL şi S.C. Electrica S.A.-F.D.F.E.E. Muntenia Sud, a fost perfectată convenţia înregistrată în evidenţele ANL sub nr. x/9.01.2004, prin care S.C. Electrica S.A.-F.D.F.E.E. Muntenia Sud s-a obligat să realizeze proiectarea reţelelor cu alimentare energie electrică pentru ansamblul de locuinţe ANL Henri Coandă, să promoveze investiţia şi să execute reţelele de alimentare cu energie electrică pentru ansamblul de locuinţe ANL Henri Coandă.

De asemenea, între intimata-pârâtă ANL şi Distrigaz Sud S.A., s-a încheiat convenţia înregistrată în evidenţele ANL sub nr. x/22.12.2003, prin care Distrigaz Sud s-a obligat să realizeze proiectarea pentru reţelele cu gaze naturale pentru ansamblul de locuinţe ANL Henri Coandă, până la data de 20.02.2004, să promoveze investiţia şi să execute reţelele de alimentare cu gaze naturale pentru ansamblul de locuinţe ANL Henri Coandă, în timp ce ANL s-a obligat să asigure punerea la dispoziţie a studiului de fezabilitate până la data de 15.01.2004 şi a planului general pentru ansamblul de locuinţe. Totodată, intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari au încheiat contractul de cooperare din data de 06.03.2008, prin care s-a convenit realizarea împreună a acţiunilor de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă construit prin ANL.

Prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 335/30.09.2009, s-a stabilit ca o parte a investiţiei necesare pentru realizarea obiectivului "Realizarea reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a drumurilor aferente ansamblului de locuinţe "Henri Coandă sector 1" să se facă din alocaţii de la bugetul local, credite interne/externe şi alte surse în condiţiile asigurării fondurilor necesare realizării investiţiei şi a respectării clauzei 20 din contractul de concesiune a serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare din Municipiul Bucureşti, încheiat cu S.C.

G. Bucureşti S.A., privind nivelele de servicii şi a clauzei 5.2 din partea a IV-a a Caietului de sarcini privind tariful. Prin Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti nr. 255/16.12.2010, s-a aprobat transmiterea terenurilor aferente locuinţelor care se construiesc prin credite ipotecare prin intermediul ANL din administrarea Consiliului Local al Sectorului 1 în administrarea intimatei-pârâte Consiliul General al Municipiului Bucureşti în vederea realizării reţelelor publice de alimentare cu apă şi canalizare, precum şi a drumurilor aferente ansamblului de locuinţe Henri Coandă.

S-a constatat, în aceste condiţii că, apelanţii-reclamanţi A. şi B. sunt semnatari doar ai contractului de mandat nr. x/04.06.2004, încheiat cu intimata-pârâtă ANL şi ai contractului de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006, perfectat cu antreprenorul general S.C. Confort S.A. şi cu reprezentantul intimatei-pârâte ANL şi sunt terţi faţă de contractul de antrepriză generală nr. 4028/27.04.2004, de convenţiile MM nr. 1909/6.05.2004, nr. 194/9.01.2004 şi nr. 15580/22.12.2003, precum şi de contractul de cooperare din data de 06.03.2008, acte juridice pe care nu le-au semnat, drepturile şi obligaţiile care rezultă din aceste contracte, potrivit art. 973 C. civ. din 1864, neputând nici să le profite, nici să le dăuneze, căci nimeni nu poate fi obligat printr-un contract la care nu a fost parte.

Consecinţa celor stabilite a fost aceea că, în cazul în care între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, acestea pot invoca exclusiv răspunderea contractuală, chiar dacă temeiul acţiunii reclamanţilor a fost unul dual.

Instanţa de apel a subliniat, însă, că reclamanţii-apelanţi au pretins, în principal, pe temeiul răspunderii civile delictuale, iar, în subsidiar, pe răspunderea civilă contractuală, obligarea pârâţilor-intimaţi, în solidar, la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a locuinţei contractate în cartierul Henri Coandă, aferent perioadei 17.05.2008-1.03.2011, aspecte care vor trebui analizate pe domeniul prescripţiei.

Pe de altă parte, susţinerile făcute de către apelanţii-reclamanţi, conform cărora toate actele juridice încheiate alcătuiesc un complex contractual, iar convenţia MM nr. 1909/2004 reprezintă un contract în folosul unei terţe persoane (stipulaţie pentru altul), nu au fost analizate în apel în prezentul cadru procesual, căci se referă la fondul pretenţiei deduse judecăţii, iar rejudecarea apelului a tranşat exclusiv asupra problemei prescripţiei.

În continuare, instanţa de apel a subliniat că potrivit considerentelor deciziei de casare, trebuie stabilit "dacă obligaţiile ce incumbă pârâţilor sunt cu executare succesivă sau dacă executarea trebuie să se producă într-un singur moment (uno ictu), fiind lipsit de relevanţă din perspectiva incidenţei art. 12 din Decretul nr. 167/1958 modalitatea în care intimaţii-reclamanţi şi-au cuantificat despăgubirile solicitate" şi a analiza "incidenţa unor termene diferite pentru pretenţiile solicitate".

În acest context, s-a subliniat că reclamanţii au formulat o acţiune personală, întemeiată, în principal, pe răspunderea civilă delictuală, prin care urmăresc realizarea unui pretins drept de creanţă, căruia îi este corelativă obligaţia de plată a unei despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă. Fiind o acţiune personală, cererea introductivă prin care se solicită plata de despăgubiri este supusă dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care prevăd că termenul general de prescripţie, aplicabil acţiunilor personale, care însoţesc (valorifică) drepturile subiective civile de creanţă, este de 3 ani.

În susţinerea temeiului principal al cererii deduse judecăţii, apelanţii-reclamanţi au dezvoltat un raţionament juridic, conform căruia faptele ilicite ale pârâţilor constau în încălcarea obligaţiilor de a face, legale sau născute din convenţii la care apelanţii-reclamanţi nu au fost parte şi faţă de care aceştia se raportează ca la un fapt juridic extracontractual. Astfel, inacţiunile ilicite ale pârâţilor - nerealizarea utilităţilor, a drumurilor de acces în cartier şi a drumurilor din interiorul ansamblului rezidenţial Henri Coandă, cu consecinţa imposibilităţii predării la cheie a locuinţei contractate - ar fi cauzat reclamanţilor prejudicii materiale, lipsa de folosinţă a locuinţei, care se solicită a fi reparate prin plata de despăgubiri băneşti.

În aceste condiţii, instanţa de apel a arătat că, eronat, prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea, obiect al apelului pendinte, pe dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, deoarece, faţă de temeiul juridic principal al cererii deduse judecăţii, adică răspunderea civilă delictuală, este aplicabil art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ, potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiunea întemeiată pe răspunderea civilă delictuală începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, contrar apărărilor intimaţilor-pârâţi, s-a apreciat că dreptul de despăgubire dedus judecăţii are caracter principal şi nu este accesoriu obligaţiei contractuale de predare a locuinţei. Astfel, faţă de temeiul juridic (principal) al cererii de chemare în judecată, respectiv răspunderea civilă delictuală, obligaţia de reparare a prejudiciului are ca izvor faptele ilicite extracontractuale ale pârâţilor, iar nu neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiei contractuale de predare la termen a locuinţei prevăzute în contractul de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006. În consecinţă, în determinarea începutului şi cursului prescripţiei extinctive, nu este corectă raportarea exclusivă la obligaţia contractuală de predare a locuinţei, stipulată la art. 8 din convenţia nr. 431/02.03.2006.

Termenul de predare poate fi avut în vedere la stabilirea momentului subiectiv de început al cursului prescripţiei, iar nu şi la calificarea caracterului unic sau succesiv al "prestaţiilor" prin prisma prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, conform cărora, "în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită".

Astfel, instanţa de apel a statuat că, în cauză, paguba invocată de reclamanţi (apelanţi) se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceştia să fie puşi în posesia utilă (cu toate utilităţile necesare) a locuinţei. Aceasta, deoarece şi fapta ilicită imputată pârâţilor (intimaţi) este una continuă, o inacţiune, constând în omisiunea realizării utilităţilor şi infrastructurii necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale. Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, pentru fiecare zi de întârziere curge un termen de prescripţie distinct, astfel încât, pentru a nu fi prescrise, pretenţiile reclamanţilor (apelanţi) trebuie formulate într-un termen de 3 ani calculat în mod regresiv de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. Având în vedere faptul că lipsa de folosinţă a locuinţei este cuantificată prin raportare la chiria lunară, rezultă că, pentru fiecare din prejudiciile succesive produse, ia naştere un drept la acţiune de sine stătător şi care formează obiectul unei prescripţii distincte.

Au fost înlăturate apărările intimaţilor-pârâţi conform cărora termenul de prescripţie ar începe să curgă de la momentul la care imobilul trebuia predat reclamanţilor (apelanţi), conform contractului de construire autentificat sub nr. x/02.03.2006. Raportat la temeiul juridic (principal) al pretenţiilor - fapta ilicită extracontractuală cauzatoare de prejudicii - pentru a începe să curgă prescripţia, nu este suficientă doar cunoaşterea persoanelor răspunzătoare, ci şi producerea prejudiciului. Or, la momentul la care trebuia predat imobilul conform contractului de construire nr. x/02.03.2006, 17.05.2008 ori la data la care erau scadente obligaţiile intimaţilor-pârâţi conform convenţiilor încheiate de aceştia, deşi se poate admite că reclamanţii cunoşteau persoanele responsabile, în mod cert nu cunoşteau şi prejudiciile cerute în cauză, deoarece acestea s-au născut succesiv şi distinct în perioada 17.05.2008-1.03.2011.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă de către reclamanţi la data de 7.07.2011, reiese cu evidenţă că nu sunt prescrise pretenţiile de reparare a prejudiciilor născute începând cu data de 7.07.2008.

În schimb, în privinţa pretenţiilor pentru daune materiale aferente perioadei 17.05.2008-6.07.2008, trebuie constatat că a intervenit prescripţia extinctivă. Aceasta, întrucât termenul de 3 ani a început să curgă succesiv după momentul la care reclamanţii (apelanţi) trebuiau să preia imobilul, când au fost în măsură să cunoască faptul că sunt păgubiţi.

Cu privire la cursul prescripţiei incidente, s-a arătat că potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958:

"Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul", iar aceste prevederi legale sunt incidente în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, afectate de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă. Însă obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită pentru care se angajează răspunderea civilă delictuală nu poate fi afectată de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, iar prescripţia acţiunii în răspundere civilă delictuală este reglementată de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, normă cu caracter special, derogatoriu faţă de cea de la art. 7 din acelaşi act normativ.

Cum reclamanţii A. şi B. au încheiat contract doar cu intimata-pârâtă ANL, se observă că doar în acest act este stipulat, la art. 8, că "antreprenorul general va preda beneficiarului locuinţa contractată pe baza unui proces-verbal de predare-primire, în termen de 24 de luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor, termen în care sunt incluse şi perioadele de timp friguros". Este instituit, astfel, un termen suspensiv pentru îndeplinirea obligaţiei de predare a locuinţei care incumbă antreprenorului general, de 24 luni de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor. Consecinţa este aceea că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune în obligarea la predarea locuinţei nu curge decât din momentul în care a expirat termenul evocat mai sus. Aşa fiind, întrucât niciunul dintre intimaţii-pârâţi, cu excepţia ANL nu a încheiat contract cu apelanţii-reclamanţi, nu se pune problema unei aplicări a prevederilor art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 în prezenta cauză.

S-a mai constatat că pe tot parcursul procesului, apelanţii-reclamanţi nu au formulat nicio cerere de repunere în termenul de prescripţie, în sensul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, dar şi că nu poate fi dispusă din oficiu repunerea în termenul de prescripţie, având în vedere că apelanţii-reclamanţi, contrar obligaţiei care le revenea în temeiul art. 1169 C. civ. din 1864 şi a art. 129 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, nu au probat că sunt "temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit".

Fiind sesizată şi analiza unor eventuale acte de întrerupere a cursului prescripţiei, reprezentate de (i) recunoaşterea pretenţiilor de către intimaţii-pârâţi şi de (ii) parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe (invocată ca şi cauză de suspendare a cursului prescripţiei prin cererea de chemare în judecată), curtea de apel a reţinut că aceste apărări nu sunt fondate.

Întrucât, pentru ca recunoaşterea să producă efect întreruptiv, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, era necesar ca această manifestare de voinţă să privească dreptul a cărui acţiune se prescrie, instanţa de apel a arătat că nu s-a identificat un act prin care intimaţii-pârâţi să fi recunoscut dreptul apelanţilor-reclamanţi de a primi despăgubiri ca şi contravaloare a lipsei de folosinţă a locuinţei contractate în cartierul Henri Coandă. Nu poate fi incident cazul de întrerupere a termenului de prescripţie reglementat de art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 dacă s-au făcut acte de recunoaştere şi executare a obligaţiilor ce revin pârâţilor în temeiul legii şi al convenţiilor încheiate de acestea fără participarea reclamanţilor. Altfel spus, nu au relevanţă sub aspectul cursului neîntrerupt al prescripţiei recunoaşterile, acţiunile în justiţie şi actele de executare la care fac referire apelanţii-reclamanţi, deoarece acestea se referă la obligaţiile a căror neîndeplinire constituie faptele ilicite în opinia reclamanţilor (apelanţi), iar nu şi la obligaţia de despăgubire ce s-ar fi născut din săvârşirea acestor fapte.

S-a subliniat, în context, şi faptul că toate criticile circumscrise motivului de apel privitor la existenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie supus analizei în acest context au fost respinse, ca nefondate, de instanţa de apel în primul ciclu procesual, fără ca reclamanţii să atace decizia amintită cu recurs, cu consecinţa că dezlegarea evocată a devenit irevocabilă şi nu mai poate fi repusă în discuţie, chiar dacă s-ar suplimenta probatoriul pe acest aspect.

Tot fără fundament a fost considerată şi aserţiunea apelanţilor-reclamanţi conform căreia parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe a întrerupt ori a suspendat cursul prescripţiei extinctive.

Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1858, procedura prealabilă a concilierii directe, reglementate de art. 7201 C. proc. civ. din 1865, nu se regăseşte în enumerarea limitativă a cazurilor de întrerupere a prescripţiei şi ţinând seama şi că, potrivit art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1858, "Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.", regimul prescripţiei conform acestui act normativ este unul legal imperativ, astfel, instanţa de apel a statuat că procedura prealabilă a concilierii directe nu întrerupe termenul de prescripţie.

Referitor la pretinsa suspendare a cursului prescripţiei extinctive, determinată de suspendarea lucrărilor în Cartierul Henri Coandă în perioada august 2005- august 2006, ca urmare a sentinţei civile nr. 7991/29.08.2005 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, s-a subliniat că, prin considerentele deciziei nr. 2267/9.11.2015 pronunţate de instanţa supremă în prezenta cauză - obligatorii conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 - s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat că sentinţa civilă nr. 7991/2005 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti "nu poate avea vreo influenţă asupra termenului de prescripţie, deoarece intimaţii-reclamanţi au încheiat contractul de construire cu antreprenorul general şi ANL în perioada în care lucrările erau sistate pe raza comunei Voluntari, respectiv la data de 2.03.2006, iar ordinul de începere a lucrărilor dat de către ANL s-a emis pentru data de 17.05.2006, adică tot înăuntrul acestei perioade", iar "instanţa nu poate interveni în convenţia părţilor în sensul modificării acesteia, pe baza unor elemente de fapt, străine de termenii convenţiei dar care au fost cunoscute la data încheierii convenţiei cel puţin de către pârâta ANL".

5. Împotriva acestei decizii au declarant recurs reclamanţii şi pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe (ANL), Municipiul Bucureşti, Judeţul Ilfov, Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Engie Romania S.A..

5.1. Reclamanţii A. şi B. au solicitat, în baza motivelor de recurs fundamentate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., modificarea deciziei şi admiterea apelului acestora.

Reclamanţii au arătat că decizia recurată a fost data cu aplicarea greşită a legii, mai precis a dispoziţiilor art. 13 şi 15 din Decretul nr. 167/1958, care au ignorat efectul suspensiv al procedurilor de conciliere efectuate de reclamanţi premergător litigiului, efect reglementat prin dispoziţiile art. 7201 alin. (11) C. proc. civ. din 1865. În acest context, reclamanţii au arătat că au probat la dosarul cauzei împrejurarea că în luna aprilie 2011 au procedat la convocarea pentru conciliere directă a tuturor pârâţilor, dar niciunul dintre aceştia nu a dat curs invitaţiei de conciliere. Astfel, cererea de chemare în judecată înregistrată de reclamanţi la 7.07.2011 a respectat exigenţa textului de lege evocat, nedepăşind cele 3 luni în care cursul prescripţiei dreptului la acţiune era, de drept, suspendat. În acest sens, instanţa de apel s-a raportat greşit la dispoziţiile nou intrate în vigoare ale C. civ., în măsura în care reclamanţii nu le-au evocat niciodată.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că au fost greşit interpretate şi actele juridice deduse judecăţii, în măsura în care instanţa de apel le-a înlăturat semnificaţia lor de acte de întrerupere a cursului prescripţiei. Aceştia au arătat că, atâta vreme cât pârâţii au iniţiat acte de finalizare a lucrărilor de construire, este evident că aceştia au recunoscut dreptul persoanelor fizice de a-şi folosi locuinţa, care corespunde recunoaşterii dreptului solicitat prin acţiune. Astfel, instanţa a deturnat semnificaţia juridică a acestor acte, deşi acestea au relevanţă în planul prescripţiei.

Un alt motiv al recursului reclamanţilor constă în aprecierea greşită a puterii lucrului judecat, a efectului pozitiv al acesteia, efect determinat în planul probator de decizia nr. 2124 din 23.12.2016 pronunţată de Curtea de Apel în dosar nr. x/2016, prin care s-a tranşat în mod efectiv problema prescripţiei dreptului beneficiarilor locuinţelor din cartierul Henri Coandă de a solicitat despăgubiri determinate de lipsa de folosinţă a imobilelor. Din acest punct de vedere, instanţa de apel a considerat greşit că, în rejudecare, reclamanţii formulează un nou motiv de apel, în realitate decizia evocată fiind doar o probă solicitată pentru dovedirea motivelor de apel legal invocate.

Evaluând forţa probatorie a acestei decizii, reclamanţii au arătat cu nu este necesară identitatea cerută de autoritatea de lucru judecat, referitoare la părţi, obiect şi cauză, ci este doar suficient ca în litigiul anterior să se fi adus în discuţie şi rezolvat o chestiune litigioasă care să aibă directă legătură cu litigiul ulterior, şi care, în planul dezlegărilor, să nu poată fi contrazisă.

În acest sens, dezlegările date de instanţa de apel acestor chestiuni au fost greşite, în măsura în care s-a impus, pentru valorificarea probatorie a deciziei, condiţia identităţii de părţi în cele două litigii succesive.

Reclamanţii au solicitat şi cheltuieli de judecată aferente întregului parcurs al judecăţii dosarului.

5.2. În recursul propriu, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat modificarea deciziei recurate şi respingerea apelului reclamanţilor, pe temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

O primă aplicarea greşită a legii a constat în faptul că instanţa de apel, deşi a considerat că dreptul reclamanţilor nu este corelativ unui drept de proprietate asupra locuinţei, a ignorat faptul că, în aceste condiţii, reclamanţii nu pot solicita un drept de folosinţă aferent unui bun în legătura cu care nu li s-a născut dreptul de proprietate.

De asemenea, în mod greşit s-a apreciat de instanţa de apel că prejudiciul reclamat prin acţiune se produce în mod succesiv, deoarece în cauză nu sunt prestaţii succesiv nerealizate, obligaţia pretins neexecutată fiind aceea de executare, finalizare şi predare la cheie a unei locuinţe la termenul din 17.05.2008.

Or, obligaţia realizării construcţiei este cu executare dintr-o dată, obligaţie care are caracter prescriptibil, iar dreptul beneficiarilor de a solicita despăgubiri pentru nerealizarea locuinţei nu poate fi valorificat oricând.

Despăgubirile solicitate de reclamanţi au caracter accesoriu obligaţiei de executare şi predare a locuinţei, sens în care devin aplicabile pentru prestaţia accesorie dispoziţiile legale care reglementează prescripţa aferentă principalului.

Pe de altă parte, chiar admiţând că pretinsa faptă ilicită produce prejudicii succesive în timp, dacă ele au caracter cert, acestea se înglobează într-un prejudiciu unic, o pretenţie unică căreia îi este afectat un singur drept la acţiune, sancţionat cu o prescripţie unică, care începe să curgă de la data cunoaşterii prejudiciului. În cazul speţei, reclamanţii au cunoscut că la data obligaţiei de predare a locuinţei, 17.05.2008 li s-ar fi creat un prejudiciu, iar acest moment a reprezentat data începutului teremenului prescipţiei care se opune. Din acest punct de vedere, acţiunea promovată cu depăşirea termenului de 3 ani calculată de la acest reper temporal este prescrisă, fiind greşită argumentarea instanţei de apel care a apreciat că la 17.05.2008, chiar cunoscând fapta ilicită şi pe cei răspunzători de producerea sa, reclamanţii nu au cunoscut întinderea prejudiciului încercat.

Teza contrară, prezentată de instanţa de apel conduce la concluzia greşită că acţiunea reclamanţilor nu este prescriptibilă extinctiv, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

5.3. Municipiul Bucureşti a solicitat, la rândul său, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Premergător dezvoltării propriilor critici, recurentul a arătat că, astfel cum s-a statuat în apel, momentul la care trebuie raportat începutul cursului prescripţiei este 17.05.2008, astfel cum s-a stabilit şi în apel.

Plecând de la dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, recurentul arată ca raţiunea prescripţiei este aceea de a se menţine un echilibru între necesitatea de a proteja interesul celui care are dreptul de a apela la forţa coercitivă a statului pentru sancţionarea dreptului său şi interesul general al eliminării incertitudinilor sociale care ar decurge din perpetuitatea menţinerii unui provizorat al circuitului civil.

În acest sens, reclamanţii au cunoscut pretinsul prejudiciu la data la care locuinţa trebuia să le fie predată, dar acest lucru nu s-a întâmplat, dată începând cu care au fost privaţi de folosinţa acesteia şi au conştientizat efectul păgubitor al acestei lipse. Tot acesta a fost şi momentul la care reclamanţii au cunoscut şi împrejurarea pretins ilicită, dar şi pe cei responsabili, precum şi întinderea pagubei, adică toate elementele care justifică considerentul că acela este momentul la care prescripţia a început să curgă.

Împrejurarea că lipsa folosinţei imobilului se produce zi cu zi nu conferă reclamanţilor dreptul la prestaţii succesive, pentru ca dreptul material la acţiune pentru acestea să fie supus prescripţiilor deosebite, după regula stabilită în art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cum greşit a apreciat instanţa de apel. Astfel, şi dacă s-ar considerat că prejudiciul are caracter continuu, nu s-ar putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, cum greşit a operat instanţa de apel.

De asemenea, recurentul a arătat că pretinsa faptă ilicită care i se poate imputa nu are caracter de continutate, Municipiul Bucureşti neavând o rezoluţie ilicită în fiecare zi, aptă să producă un prejudiciu corespunzător, că fapta a avut caracter unic, dând naştere unei despăgubiri cu caracter unic.

Din acest punct de vedere instanţa de apel a aplicat greşit legea, dând dispoziţiilor aplicate un efect diferit celui urmărit de legiuitor.

A fost, de asemena, considerat greşit şi considerentul instanţei de apel conform căruia dreptul solicitat are caracter principal, şi nu este accesoriu obligaţiei de predare, deoarece nu poate fi ignorată legătura indisolubilă dintre acestea.

5.4. Judeţul Ilfov a solicitat, prin recursul promovat, în principal casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, în subsidiar, modificarea deciziei şi respingerea apelului, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Un prim motiv de casare este acela că, în rejudecare, instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor instanţei de recurs care a trasat acesteia obligaţia de a stabili fundamentul răspunderii solicitate, aspecte care constituiau premisele soluţionării corecte a excepţiei de prescripţie.

Deşi avea această obligaţie, în opinia recurentului, instanţa de apel s-a limitat doar la a preciza că acţiunea a fost fundamentată pe răspunderea civilă delictuală, în principal, iar în subsidiar, pe temeiuri contractuale, fără a delimita, pentru fiecare pârâtă, care este tipul de răspundere incident.

Al doilea motiv de recurs deduce instanţei de control critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Arată că premisa reţinută de instanţa de judecată este una greşită, deoarece, în cauză, nu există obligaţii cu caracter succesiv, chiar dacă reclamanţii solicită lipsa de folosinţă pentru perioade succesive de timp. A mai susţinut recurentul că prejudiciul este consecinţa încălcării unei obligaţii, iar între acestea există o relaţie cauză-efect. Obligaţia pretins încălcată este nepredarea locuinţei la termen, ale cărei consecinţe sunt lipsirea de folosinţă. Astfel, începutul termenului coincide cu momentul încălcării obligaţiei de predare a locuinţei, iar nu în funcţie de efectul încălcării obligaţiei.

Mai mult, chiar şi din acest punct de vedere, obligaţiile trasate instanţei de apel de către instanţa superioară au fost încălcate, deoarece prin decizia de casare s-a stabilit ca instanţa de apel să clarifice inclusiv dacă obligaţiile care incumbă părţilor sunt cu executare succesivă sau dacă executarea trebuia să se producă într-un singur moment, ceea ce s-a ignorat.

Instanţa de apel a aplicat greşit, în opinia acestui recurent, inclusiv dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Citând aceste dispoziţii, Judeţul Ilfov arată că prevederile art. 8 nu condiţionează începutul cursului prescripţiei de cunoaşterea, de către păgubitul printr-un fapt ilicit, a întinderii pagubei, ci numai cunoaşterea existenţei pagubei. De aceea, considerentele instanţei de apel care au stabilit că, reclamanţii nu cunoşteau, la data faptei ilicite, întinderea pagubei, sunt rezultatul unei greşite interpretări a legii, în măsura în care s-a arătat că la data pretinsei fapte, aceştia nu cunoşteau întinderea prejudiciului.

5.5. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Engie Romania S.A. au solicitat, prin recursul formulat, admiterea recursului, casarea deciziei şi respingerea apelului reclamanţilor, considerând că decizia atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Recurenţii au atătat că deşi instanţa de apel a stabilit corect că între aceştia şi reclamanţi nu există raporturi contractuale, că acţiunea are caracter personal şi este supusă prescripţiei, că nu sunt cauze de suspendare ori de întrerupere a cursului acesteia, totuşi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

O primă parte a criticilor recurenţilor constă în aceea că pretenţiile valorificate de reclamanţi nu au caracter principal, deoarece obligaţia încălcată, este aceea de predare a locuinţei la cheie, obligaţie care incumba ANL, pe temei contractual, respectiv, obligaţia de a trasa conductele pentru utilităţi, care ar fi fost scadentă la data convenită de recurente cu ANL, obligaţii neexecutate.

Or, din acest punct de vedere, reclamanţii, au în principal dreptul de a pretinde executarea obligaţiilor principale, iar numai ca accesorii pentru neexecutarea acestora ar putea pretinde despăgubiri. Cum dreptul la despăgubiri este ataşat de dreptul primordial, lipsa dreptului principal lipseşte de suport dreptul accesoriu. De asemenea, în materia prescripţiei, recurentele impun raţionamentul că dacă dreptul principal este prescris, atunci şi dreptul accesoriu este stins prin acelaşi efect.

Lipsa acestei relaţii lipseşte de suport raţionamentul instanţei de apel, deoarece, în mod greşit s-a considerat că dreptul valorificat de reclamanţi este unul principal, aplicându-i-se o prescripţie individuală.

O a doua critică a recurentelor a constat în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deoarece cuantificarea prejudiciului nu are aptitudinea de a influenţa momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă.

Succesiv, recurenţii au arătat că, dacă data la care locuinţa trebuia predată reclamanţilor este reperul de la care se calculează termenul de prescripţie extinctivă, aceştia au rămas în pasivitate o perioadă mai mare de 3 ani până la sesizarea instanţei, care este de natură a sancţiona dreptul material la acţiune prin prescripţie.

Din acest puncte de vedere, este greşită aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în măsura în care s-a considerat că debitorii sunt ţinuţi de prestaţii succesive, deoarece prestaţia era unică şi avea o scadenţă singulară.

5.6. Împotriva recursului declarat de reclamanţii A. şi B. au formulat întâmpinare Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Municipiul Bucureşti, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Engie Romania S.A., solicitând respingerea acestui recurs.

Intimaţii-pârâţi au arătat astfel că procedura concilierii prealabile nu afectează cursul termenului legal de prescripţie extinctivă, deci, nu reprezintă o cauză de suspendare a acestuia. De altfel, actele evocate de reclamanţi ca acte de suspendare a cursului prescripţiei nu îndeplinesc toate condiţiile pentru ca acestea să producă efectul solicitat şi pentru că raportul dedus judecăţii nu este unul între profesionişti.

Au mai susţinut intimaţii că hotărârea instanţei de apel este legală, deoarece întreruperea cursului prescripţiei prin recunoaştere trebuie să privească dreptul supus judecăţii, iar nu alte drepturi, chiar dacă între acestea există legături cauzale. Mai mult, au susţinut intimaţii ca, în lipsa unui raport juridic cu reclamanţii, nu puteau recunoaşte acestora drepturi care intră în conţinutul unui raport juridic contractual şi că, fie şi în prezenţa unor acte care pot fi considerate întreruptive, ca acte de recunoaştere, această întrerupere trebuie evaluată personal, iar nu global.

Cât priveşte greşita apreciere a efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, s-a arătat că instanţa de apel a reţinut corect că reclamanţii nu pot invoca în procedura de rejudecare a apelului noi motive de apel. S-a mai arătat şi că prin motivele de recurs reclamanţii au deturnat sensul considerentelor instanţei de apel, deoarece aceştia au fost decăzuţi din dreptul de a depune noi dovezi în rejudecarea apelului, chestiune care nu a fost criticată.

5.7. Pentru analiza recursurilor, Înalta Curte subliniază că suma motivelor prezentate impune mai întâi analiza recursurilor pârâţilor, deoarece presupun evaluarea naturii dreptului valorificat a regulilor de prescripţie incidente şi evaluarea caracterului prescris al pretenţiior din acţiune, iar succesiv, analiza recursului reclamanţilor care deduce instanţei de recurs controlul asupra cursului termenului de prescripţiei şi fructificarea, în apel, a puterii de lucru judecat.

Totodată, întrucât motivele de recurs ale pârâţilor Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Municipiul Bucureşti, Judeţul Ilfov, Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi Engie Romania S.A. sunt, în bună măsură, comune, Înalta Curte le va răspunde prin aceleaşi considerente, într-o analiză sistematică a acestora.

Cu acest prilej Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie subliniază că recursurile au vizat aplicarea şi interpretarea greşită a legii de către instanţa de apel ori nerespectarea dispoziţiilor deciziei de casare prin care s-au stabilit obiectivele rejudecării apelului şi subliniază că, deşi recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe îşi fundamentează recursul inclusiv pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciun aspect nu dezvoltă critici specifice acestui motiv de nelegalitate.

Aşadar, o primă critică asupra deciziei recurate vizează încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., mai exact împrejurarea că, deşi prin casare, instanţa supremă a trasat intanţei de apel obligaţia de a stabili raporturile juridice dintre reclamanţi şi pârâţi, fundamentul juridic al pretenţiilor solicitate, ca premise necesare pentru corecta soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în rejudecare, aceste aspecte au fost ingnorate. S-a susţinut astfel, prin recurs, că instanţa de apel s-a limitat doar la a preciza că acţiunea a fost întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în principal, iar numai subsidiar, pe răspunderea civilă contractuală.

Aceste critici nu sunt fondate şi vor fi înlăturate.

Considerentele instanţei de apel au cuprins, în sinteză, toate aspectele dezlegate prin decizia nr. 2267/9 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi au relevat toate obiectivele trasate pentru rejudecarea apelului, inclusiv necesitatea de a asigura premisele corectei soluţionări a excepţiei prescripţiei, pe baza clarificării fundamentului pretenţiei şi a raporturilor juridice pe care pretenţia reclamanţilor se întemeiază.

În realizarea acestui demers, instanţa de apel a prezentat, în ample considerente, succesiunea şi modul de formare a raporturilor juridice dintre litiganţi, subliniind, fără echivoc, că există relaţie contractuală directă exclusiv între reclamanţi şi pârâta ANL, conform contractului de mandat HC nr. x/4.06.2004 şi că reclamanţii au calitatea de terţi faţă de celelalte contracte, pe care nu le-au semnat, astfel încât aceştia nu pot pretinde executarea efectelor acelor contracte în persoana lor.

Deopotrivă, instanţa de apel a arătat că, în plan procesual, răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală nu se pot cumula, ca fundament de drept, dar şi că răspunderea contractuală are caracter special, derogator, exclusiv şi că se angajează ori de câte ori între părţile litigiului pretenţia îşi trage fundamentul din executarea sau neexecutarea unui contract.

Pe aceste necontestate premise, instanţa de apel a arătat în mod just că nu se poate face abstracţie de împrejurarea că reclamanţii, prin acţiune, au solicitat, în principal, obligarea solidară a pârâţilor la plata lipsei de folosinţă a locuinţei, pe temeiul răspunderii delictuale, iar numai în subsidiar, pe temei contractual. De aceea, în limitele prefixate în decizia de casare, curtea de apel a arătat că soluţionarea excepţiei prescripţiei se va face pe aceste temeiuri, deoarece, a stabili, mai departe, dacă, prin mecanismul evocat de reclamanţi - al stipulaţiei pentru altul - aceştia pot invoca răspunderea contactuală şi faţă de o parte dintre pârâţi, prespune o cercetare pe fondul cauzei şi o depăşire a limitelor reînvestirii prin casare.

Prin urmare, exceptând faptul că, în mod direct, reclamanţii au încheiat un contract cu ANL şi că, prin caracterul exclusiv al răspunderii contractuale, în relaţia cu acesta, s-ar putea ca pretenţia să fie fundamentată pe tărâm contractual, instanţa de apel a subliniat cu claritate faptul că analiza excepţiei de prescripţie va avea, în principal, ca fundament, regulile incidente în materia răspunderii civile delictuale, deoarece acesta a fost temeiul principal al acţiunii, iar numai subsidiar, răspunderea civilă contractuală. A fost corect că instanţa de apel nu a continuat să verifice care este relaţia juridică dintre pârâţi, pe de-o parte şi reclamanţi, pe de altă parte, deoarece, într-adevăr, această analiză este specifică verificării fondului pretenţiei şi nu era permisă instanţei de apel reînvestite numai pentru cercetarea prescripţiei, excepţie care nu a fost unită cu fondul. Astfel, prin dezlegările instanţei de apel nu s-a putut decât a se cerceta prescripţia pe temeiurile invocate de reclamanţi, adică printr-o abordare duală a fundamentului răspunderii civile.

De aceea, pentru aceste considerente, acest motiv de recurs va fi înlăturat, constatându-se că în apel, instanţa s-a conformat obligaţiei trasate prin decizia de casare a instanţei superioare.

Pentru a putea verifica dezlegările instanţei de apel referitoare la natura dreptului valorificat, de drept principal sau accesoriu, chestiune criticată în recurs, Înalta Curte arată, premergător, că suma criticilor referitoare la lipsa dreptului de folosinţă ca o consecinţă a lipsei dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra locuinţei, reprezintă o chestiune de judecată a fondului. Cum această cercetare succede în mod necesar soluţionării excepţiilor procesuale care ar zădărnici cercetarea cauzei pe fond şi cum judecata apelului s-a limitat la chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de recurs reiterează că aceste probleme sunt aspecte care vor fi avute în vedere la evocarea fondului cauzei.

Mai departe, Înalta Curte constată ca niciuna dintre părţi nu a contestat caracterul personal al dreptului valorificat prin acţiune şi, pe cale de consecinţă, caracterul prescriptibil al dreptului material la acţiune precum şi termenul de prescripţie afectat acesteia, de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Cu toate acestea recurenţii au arătat că dreptul reclamanţilor este un drept accesoriu, care urmează soarta juridică a dreptului principal căruia îi este ataşat, mai exact, dreptul familiei Horneţ de a-i fi predată locuinţa, drept principal care ar fi prescris.

Sub acest aspect instanţa de apel a stabilit că dreptul valorificat în acţiunea pendinte este un drept principal, care are un regim autonom, din perspectiva prescripţiei care îl sancţionează.

Aceste dezlegări sunt corecte.

În măsura în care principalul temei al acţiunii îl reprezintă, potrivit intenţiei părţilor reclamante, răspunderea civilă delictuală, dreptul la despăgubiri este privit ca drept la reparaţie pentru un fapt ilicit care are o configuraţie autonomă, fiind expresia dreptului la reparaţie a celui care prin acţiunea sau inacţiunea ilicită, suferă o pagubă. El nu poate fi pus în relaţie cu un alt drept, ci cel mult cu obligaţia corelativă a autorului faptului ilicit la reparaţie. Din această perspectivă, sub aspectul regimului prescripţiei, sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Din perspectiva temeiului subsidiar al cererii, dar având în vedere şi susţinerile recurentei ANL, care a subliniat că în privinţa sa devine incidentă răspunderea civilă contractuală şi că lipsa folosinţei este accesorie dreptului reclamanţilor la predarea, la termen, a locuinţei la cheie, instanţa de recurs arată că, şi în aceste limite, dreptul valorificat prin acţiune este un drept principal. Premisa calificării naturii dreptului valorificat are în vedere teza subsidiară a reclamanţilor, aceea că între părţi ar exista raport contractual în conţinutul căruia intră obligaţia pârâţilor de a preda la scadenţă o locuinţă la cheie, obligaţie care nu a fost îndeplinită.

Pentru aceasta ipoteză, Înalta Curte arată că potrivit dispoziţiilor art. 1021 C. civ. de la 1864, partea în privinţa căreia contractul nu s-a executat poate să ceară fie executarea convenţiei, dacă este aceasta mai este posibilă, fie desfiinţarea sa, cu daune-interese.

Dar, în măsura în care simpla depăşire a termenului contractual pentru predarea locuinţei la cheie nu are aptitudinea de a considera contractul încetat, cum în cauză niciuna dintre părţi nu evocă sancţionarea prin reziliere/rezoluţiune a vreunui contract ori orice modalitate de încetare a acestuia, mai mult chiar, cum niciuna dintre părţile litigiului nu neagă continuarea demersurilor de executare, finalizare şi predare către beneficiari a locuinţelor din cartierul Henri Coandă, iar reclamanţii îşi construiesc întreaga strategie procesuală pe premisa că până la predarea locuinţei, acestia suferă un prejudiciu determinat de lipsa folosinţei, se justifică la nivel de prezumţie concluzia că pretinsele contracte se află în derulare, chiar şi după împlinirea termenului, adică sunt în executare cu întârziere.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 1082 C. civ., debitorul obligat contractual este ţinut de plata daunelor-interese pentru executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, independent de obligaţia de executare a contractului.

Astfel, chiar dacă pretenţia reclamanţilor îşi găseşte fundamentul pe temeiurile de drept subsidiar invocate, dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosinţă a locuinţei pentru perioada solicitată, este un drept principal ca mijloc de realizare, chiar dacă el se află într-o relaţie cauzală cu obligaţia de predare a imobilului.

Prin urmare vor fi înlăturate criticile prin care recurenţii pretind greşita aplicare a legii de către instanţa de apel cu privire la calificarea de drept principal a dreptului de despăgubire şi implicit greşita ignorare a normelor legale privind regulile prescripţiei unui drept accesoriu.

Următorul motiv al recursurilor vizează greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, mai precis calificarea greşită a modului de constituire a prejudiciului ca sumă de prestaţii succesive.

Înalta Curte arată că pentru a justifica incidenţa dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel a stabilit că paguba invocată de reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi, deoarece fapta ilicită imputată pârâţilor este una continuă, o inacţiune, constând în omisiunea realizării utilităţilor şi infrastructurii necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale.

Ca fundament al răspunderii civile delictuale, dezlegările de fapt ale instanţei de apel sunt corecte. La acestea se poate adăuga în mod util explicaţia că atâta vreme cât fapta ilicită prejudiciabilă are caracter continuu, dauna se produce în mod continuu, progresiv, cu fiecare zi. Chiar dacă recurenţii au susţinut, nu este real că instanţa de apel a configurat faptele ilicite ca inacţiuni ale unor rezoluţii succesive. Însă, instanţa de apel a stabilit că atâta vreme cât prejudiciul se raportează la chiria lunară, rezultă că pentru fiecare "segment" al prejudiciului (raportat la chiria lunară) ia naştere un drept la acţiune de sine-stătător, care formează obiectul unei prescripţii deosebite.

Înalta Curte arată însă că prejudiciul progresiv generat prin continuitatea faptei ilicite nu poate fi segmentat pe unităţi de timp, pentru a se considera că fiecărei secvenţe temporale, avută în vedere exclusiv pentru cuantificarea prejudiciului global, i se ataşează o prescripţie deosebită, potrivit art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Aceste dispoziţii legale au ca premisă situaţia în care "un debitor este obligat la prestaţii succesive", adică atunci când existenţa obligaţiei este deja stabilită, fie contractual, fie legal, iar nu atunci când obiectul procesului în care se invocă prescripţia presupune chiar determinarea obligaţiei.

In cazul prejudiciului provocat prin fapta ilicită cu caracter continuu, care este, de asemenea, continuu generat, cum este cazul în această speţă, acţiunea a fost formulată pentru reparaţia pagubei afirmată global, de aceea, abordarea prescripţiei trebuie să corespundă modului de aplicare al art. 1, 3 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, neputând fi considerat incident articolul 12 din acelaşi act normativ.

Din acest punct de vedere, deşi raţionamentul juridic referitor la cauza generatoare şi la modul de constituire a pagubei este corect, totuşi este greşită raportarea fundamentării soluţiei date excepţiei pe dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum critică recurenţii.

Înalta Curte arată totuşi că aplicând, de la data sesizării instanţei, 07.07.2011, în mod regresiv, termenul de 3 ani, rezultă că la la 7.07.2008 fapta ilicită era în progres şi genera pagubă, chiar dacă pentru prima dată reclamanţii au cunoscut atât fapta, caracterul său prejudiciabil, cât şi pe cei tinuţi a răspunde, încă de la scadenţa obligaţiei de predare a locuinţei de către ANL, adică la 7.05.2008.

Pe temeiul acestor considerente, nu este corectă propunerea recurenţilor care arată că potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, data la care începe cursul prescripţiei este exclusiv 7.05.2008, deoarece raportarea la aceasta dată ca unic moment al începerii cursului prescripţiei era corectă numai dacă inacţiunea pretins ilicită se consuma la tot acel moment.

Acelaşi raţionament va fi aplicat şi în privinţa temeiului subsidiar al acţiunii, fondat pe răspunderea contractuală, deoarece neexecutarea obligţiei contractuale are aceeaşi dinamică, în aplicarea disp. art. 7 alin. (1) din decret.

Din acest punct de vedere, soluţia dată de instanţa de apel prescripţiei este corectă, în măsura în care a considerat că acţiunea este prescrisă pentru pretenţiile care corespund perioadei 7.05.2008 - 6.07.2008, deoarece, prin raportare la dispoziţiile incidente, componenta materială a dreptului la acţiune al reclamanţilor s-a stins prin prescripţie, însă pentru perioada ulterioară, acţiunea a fost promovată în termen.

Chiar greşita aplicare a dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 nu poate schimba soluţia dată prescripţiei, în măsura în care fundamentarea acesteia s-a făcut prin considerentele proprii ale instanţei de recurs, care au vocaţia de a înlătura şi substitui motivarea greşită a deciziei atacate.

În fine, un ultim set al motivelor recursurilor pârâţilor deduc instanţei de recurs nelegala interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, mai exact, faptul că această dispoziţie legală nu condiţionează începutul termenului de prescripţie extinctivă de cunoaşterea, de către reclamanţi a întinderii prejudiciului, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Deşi criticile relevate de către recurenţi sunt corecte, nici acestea nu produc o consecinţă în planul soluţiei, cu privire la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive.

Astfel, chiar dacă instanţa de apel a apreciat eronat că reclamanţii nu au cunoscut încă de la 7.05.2008 prejudiciul, sub aspectul întinderii sale şi astfel a considerat că acestora nu li se poate sancţiona pasivitatea de a acţiona prin raportare la acel moment, din modul în care a dat rezolvare acestei probleme, rezultă că nu a dat eficienţă acestei interpretări a legii. Aceasta pentru că, în paragrafe succesive a arătat că totuşi, pentru intervalul 7.05.2008 - 6.07.2008, dreptul material la acţiune este prescris, deoarece "termenul a curs succesiv după momentul la care reclamanţii trebuia să preia imobilul".

Înalta Curte arată că, într-adevăr, dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiţionează începutul termenului de prescripţie de cunoaşterea întinderii pagubei, ci numai de cunoaşterea efectului păgubitor al faptului ilicit, dar adaugă că modul în care articolul 8 din decret a operat în cauză a fost deja explicat în considerentele anterioare. Ca şi în precedent, considerentele greşite ale instanţei de apel urmează să fie înlăturate.

Pentru toate aceste considerente, instanţa de recurs consideră nefondate recursurile promovate de pârâţi.

Verificând criticile de nelegalitate prezentate de reclamanţi, constată că un prim motiv de recurs constă în greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7201 alin. (11) C. proc. civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, mai exact, în neaplicarea efectului suspensiv de prescripţie a procedurii concilierii prealabile sesizării instanţei, dar şi în motivarea greşită a acestei apărări, fundamentată pe dispoziţiile noului C. civ., neinvocate de reclamanţi.

Cu privire la această apărare formulată în cercetarea procesului în faza apelului, instanţa de apel a considerat că procedura concilierii directe, reglementată prin dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., nu se regăseşte între cauzele de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie, iar dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, în această materie, au caracter excepţional şi nu pot fi extinse şi la alte situaţii, dar şi că dispoziţiile noului C. civ. în materia prescripţiei nu sunt aplicabile în cauză.

Într-adevăr, exceptând concluzia formulată, instanţa de apel a dat o motivare greşită acestei apărări, motivare care va fi substituită prin considerentele care succed.

Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că reclamanţii nu s-au întemeiat pe dispoziţiile noului C. civ. în susţinerea acesteia apărări, astfel că nicio motivare având ca temei dispoziţiile art. 2532 din noul C. civ., ori înlăturarea de la aplicare a acestora nu poate fi realizată în cauză.

Pe de altă parte, fără a nega caracterul excepţional al dispoziţiilor 13 -16 din Decretul nr. 167/1958, se cuvine subliniat că prin art. 7201 alin. (11) C. proc. civ. se introduce un nou caz de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, specific materiei comerciale, care trebuie aplicat complementar cauzelor de suspendare reglementate prin decret.

Totuşi, art. 7201 alin. (11) C. proc. civ. stabileşte că suspendarea termenului prescripţiei extinctive se produce pentru un interval de 3 luni de la data iniţierii procedurii medierii, atunci când, în litigiile comerciale, înainte de începerea litigiului, reclamantul încearcă soluţionarea litigiului pe calea medierii.

Prin urmare, dat fiind caracterul excepţional al cauzelor de suspendare a cursului prescripţiei, nu este permis, prin extinderea aplicării normei, a se considera că procedura concilierii directe are acest efect, în condiţiile în care concilierea prealabilă este instituţional disctinctă de mediere.

Cum reclamanţii au încercat concilierea directă prealabilă litigiului şi nu au demarat o procedură de mediere, rezultă că aceştia nu se pot prevala, în cauză, de efectul art. art. 7201 alin. (11) C. proc. civ., adică de suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

În concluzie, în cauză nu a intervenit suspendarea cursului prescipţiei susţinută de reclamanţi, astfel că această primă critică a soluţiei va fi înlăturată.

Un al doilea motiv de recurs, fondat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. constă în greşita interpretare a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la întreruperea termenului de prescripţie, determinată de greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii. Au arătat reclamanţii, în acest context, că au depus la dosar numeroase acte prin care au demonstrat că pârâţii au continuat şi după 7.05.2008 demersuri pentru finalizarea cartierului, acte care reprezintă o recunoaştere a pretenţiilor reclamanţilor şi au vocaţia de a întrerupe cursul prescripţiei extinctive.

Înalta Curtea arată că instanţa de apel a statuat corect asupra semnificaţiei pretinselor acte de recunoaştere, stabilind că ele nu pot produce efectul întreruptiv solicitat de reclamanţi. Aşa cum s-a subliniat în apel, pentru a fi util pe tărâmul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, actul evocat ca întreruptiv trebuie să presupună o recunoaştere a pretenţiei valorificate în proces: dreptul de creanţă determinat de lipsa folosinţei locuinţei începând cu data de 7.05.2008. Nu are importanţă, pentru cursul prescripţiei afectate acestui drept dacă pârâţii au făcut şi fac acte de aducere la îndeplinire a altei obligaţii, cea de executare, finalizare şi predare a locuinţelor, la cheie, acte care ar putea avea relevanţă la evaluarea prescripţiei dreptului la predarea acelor imobile.

Astfel, corectă fiind dezlegarea dată în apel modului de evaluare a acestor acte, dezlegare care subliniază lipsa de identitate între dreptul la despăgubire şi dreptul la predarea locuinţei, în recurs se stabileşte că nu a existat nicio încălcare ori aplicare greşită a legii, determinată de interpretarea greşită a naturii actelor deduse judecăţii, iar aceste critici vor fi înlăturate.

În fine, un ultim motiv de recurs vizează greşita aplicare, în apel, a puterii lucrului judecat, implicit, a dispoziţiilor art. 166 C. proc. civ.. Reclamanţii-recurenţi au susţinut că dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. se aplică atât în privinţa efectului negativ, cât şi a celui pozitiv al autorităţii unei hotărâri judecătoreşti, iar instanţa de apel a considerat greşit că această problemă reprezintă un nou motiv de apel, în realitate reclamanţii administrând doar o probă. Mai precis, reclamanţii s-au prevalat de puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2124/23 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, decizie prin care s-a constatat că nu este împlinit termenul de prescripţie extinctivă al unor terţi, beneficiari ai unei locuinţe din cartierul Henri Coandă, în privinţa dreptului lor de a fi despăgubiţi pentru lipsa folosinţei locuinţei nefinalizate şi nepredate la termen.

Nici acest ultim motiv de recurs nu este fondat.

În primul rând, dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. trasează caracterul absolut al autorităţii lucrului judecat al unei hotărâri irevocabile anterioare, care poate fi opusă instanţei de judecată, prin mijlocirea excepţiei de fond, în orice fază a pricinii. Întrucât rolul art. 166 C. proc. civ. este acela de a întrerupe, în orice fază, un proces în rezolvarea căruia există deja pronunţată o hotărâre irevocabilă, este evident că aceste dispoziţii legale au în vedere exclusiv efectul negativ şi peremptoriu al autorităţii lucrului anterior judecat, ceea ce presupune, contrar susţinerilor recurenţilor, tripla identitate între procesele succesive.

Întrucât reclamanţii, prin decizia nr. 2124/23 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu s-au prevalat de efectul negativ, pro veritate habetur, al lucrului anterior judecat, referirea la dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. în cadrul recursului va fi înlăturată, deoarece aceste dipoziţii procesuale nu au incidenţă.

Aşadar, reclamanţii au opus în apel efectul pozitiv al lucrului judecat prin decizia amintită, modul în care într-un proces între alţii, s-a dat dezlegare problemei prescripţiei dreptului material la acţiune. Acest efect se poate valorifica într-un proces ulterior prin intermediul prezumţiei legale de lucru judecat, ca mijloc de probă.

De altfel, decizia nr. 2124/23 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost depusă la de reclamanţii - apelanţi cu prilejul rejudecării apelului pe baza unor note de probatorii, nefiind invocată în cadrul unui nou motiv de apel.

Cu acel prilej, instanţa de apel nu a reţinut că reclamanţii - apelanţi au invocat un nou motiv de apel, cum incorect se suţine prin recurs. Ceea ce a tranşat instanţa de apel a fost că actele enumerate, printre care şi decizia în discuţie, au fost depuse în apel după prima zi de înfăţişare şi că, prin opoziţia inţimaţilor, a intervenit decăderea apelanţilor din dreptul de a invoca noi motive sau mijloace de apărare.

Aşa fiind, instanţa de apel a arătat că nu este legal sesizată cu cercetarea actelor depuse tardiv în apel, aspect pe care, de altfel, recurenţii-reclamanţi nu l-au criticat.

Prin urmare criticile recurenţilor-reclamaţi nu sunt fondate şi vor fi înlăturate, iar recursul acestora va fi respins ca nefondat.

Astfel, verificând recursurile potrivit considerentelor prezentate, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., acestea vor fi respinse ca nefondate, implicit cererile accesorii ale recurenţilor având ca obiect plata cheltuielilor de judecată aferente recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Judeţul Ilfov, S.C. Distrigaz Sud Reţele S.R.L. şi S.C. Engie România S.A. împotriva deciziei civile nr. 263A/2018 din 9 februarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 6 noiembrie 2018.