Abusive credit clauses challenge sent to Timișoara Court of Appeal as High Court declines jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la Judecătoria Arad sub nr. dosar x/2017 în data de 10.08.2017, contestatoarea A. în contradictoriu cu intimata B. S.A a solicitat instanţei ca prin sentinţa pe care o va pronunţa, să constate ca fiind abuzivă clauza contractuală de la punctul 3.5 din contractul de credit nr. x din data de 03.04.2007 şi să dispună restituirea sumei obţinute ilicit de bancă, în cuantum de 29231,16 chf*2/100 = 586,42 chf + dobânda legală până la momentul restituirii, să constate ca fiind abuzivă clauza contractuale de la punctele 3.3 şi 3.4 teza a II-a, să dispună anularea executării silite din dosarul execuţional nr. x/2017 al B.E.J. C. prin constatarea ca abuzive a clauzelor de mai sus, admiterea excepţiei nulităţii absolute pentru clauzele abuzive, anularea încheierii din 07.07.2017 pronunţată de Judecătoria Arad în dosar nr. x/2017, prin care s-a investit cu formulă executorie contractul de credit antemenţionat, încheiat între B. S.A. şi debitoarea A., cu cheltuieli de judecată.

În drept a invocat dispoziţiile art. 194 şi art. 712 C. proc. civ., O.U.G. nr. 50/2008, 193/2000, O.G. nr. 21/1992, C. civ., Practici abuzive.

Prin încheierea civilă nr. 4703/11.10.2017, Judecătoria Arad a admis în parte contestaţia la executare formulată de contestatoarea A. în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A. Bucureşti; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la punctul 3.5 din contractul de credit nr. x privind comisionul de procesare şi a dispus eliminarea acestuia din contract; a obligat intimata la plata sumei de 573,16 CHF reprezentând comision procesare la care se adaugă dobânda legală începând cu data încasării şi până la data plăţii; a compensat suma de 573,16 CHF cu dobânda legală calculată începând cu data încasării şi până la data plăţii cu creanţa ce se execută în dosarul execuţional nr. x/2017 al BEJ C.; a anulat executarea silită pentru ceea ce depăşeşte creanţa astfel rezultată şi a respins în rest contestaţia.

Împotriva acestei hotărâri, părţile au formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 22 din 13 februarie 2018, Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă a anulat ca netimbrată cererea de suspendare a executării silite formulată de apelanta A.; totodată a respins apelurile formulate de apelanţii A. şi S.C. B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4703/11.10.2017 pronunţată de Judecătoria Arad în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs contestatoarea A., în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi anularea deciziei recurate în parte, cu privire la respingerea constatării ca fiind abuzive a clauzelor referitoare la modalitatea de variaţie a dobânzii precum şi a dobânzii majorate conform contractului de credit, cu consecinţa admiterii acţiunii pe fond cu privire si la aceste clauze contestate.

De asemenea, împotriva aceleiaşi decizii a declarat recurs şi B. S.A., în temeiul art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţa, casarea in parte a deciziei recurate, şi, rejudecand cauza pe fond, sa se respingă in totalitate acţiunea introdusa de reclamanta; ca efect al casării, in temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ., in măsura in care vor fi efectuate acte de executare împotriva băncii in baza deciziei atacate, a solicitat să se constate că acestea sunt desfiinţate de drept şi să se dispună restituirea eventualelor sume executate in temeiul deciziei recurate; cu cheltuieli de judecata.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 17 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Timişoara, pentru următoarele considerente:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Arad, în apel, într-o cerere având ca obiect o contestaţie la executare, respectiv o decizie pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei, în conformitate cu dispoziţiile art. 714 C. proc. civ. coroborate cu prevederile art. 651 alin. (1) din acelaşi cod.

Potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 3 C. proc. civ., judecătoriile judecă orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 3 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având ca obiect contestaţie la executare, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de contestatoarea A. şi de recurenta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 22 din 13 februarie 2018, pronunţate de Tribunalul Arad, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2018.