Consumer loan appeal on abusive-fee clauses sent to Court of Appeal for lack of jurisdiction; prior dismissal intact pending new review.

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09-11-2016, reclamanta A. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta B. (România) S.A. prin care a solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 29-09-2008 referitor la comisionul de administrare, nulitatea absolută a clauzei 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din29-09-2008 referitor la comisionul de acordare, să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 761,85 EURO încasată de pârâta cu titlu de comision de acordare, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate de pârâta cu titlu de comision de administrare, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 4 şi urm. din Legea nr. 193/2000, art. 969 - 970 C. civ., art. 977 şi urm. C. civ., art. 948 C. civ., art. 992 şi urm. C. civ. coroborate cu art. 1092 C. civ. şi cu orice alte dispoziţii legale.

La data de 13-02-2017, reclamanta a depus precizare şi cerere suplimentare probatoriu prin care a arătat că totalul sumelor achitate de reclamantă cu titlu de comision de administrare în contul x, cont al cărei titular este şi din care banca îşi trage lunar ratele aferente creditului, este de 7039,14 EURO, astfel cum a precizat pârâta prin întâmpinare.

A solicitat astfel să ia act instanţa de faptul că reclamanta înţelege să precizeze cuantumul sumelor achitate de reclamantă până la data de 31.12.2016, cu titlu de comision de administrare ca fiind de 7039,14 EURO - recunoscut de pârâtă, conform Extras cont + 785,37 EURO - conform plaţilor făcute de subsemnata direct în contul băncii = 7824,51 EURO.

La data de 09-03-2017, reclamanta a depus modificare de acţiune introductivă de instanţă prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtei C. S.A..

Prin sentinţa civilă nr. 6133 din 06.07.2017 pronunţată în cauza înregistrată sub nr. x/2016, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu B. (România) S.A. şi C. S.A. (denumite în continuare Banca - n. red. CFS), a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută ale clauzei din contractul de facilitate de credit şi garanţie nr. x din 29.09.2008 prevăzute la art. 5.1 lit. c), în ceea ce priveşte obligaţia de plată a comisionului de administrare şi a obligat pârâtele la restituirea sumei percepute de la debitor cu acest titlu şi la plata dobânzii legale aferente.

La data de 03.08.2017 A. a depus prin poştă o cerere de apel la Judecătoria sectorului 6, Bucureşti, în termenul prevăzut de lege, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată. Cererea de apel a fost precizată în procedura prealabilă prin cererea înregistrată la data de 14/15.09.2017.

La data de 14.08.2017 B. (România) S.A. a depus prin poştă şi prin poşta electronică, la Judecătoria sectorului 6, Bucureşti, în termenul prevăzut de lege, o cerere de apel prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute ale clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contract.

La data de 25.08.2017 B. (România) S.A. şi C. S.A. au depus prin poştă, la Judecătoria sectorului 6, Bucureşti, în termenul prevăzut de lege, o cerere de apel prin care au solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul respingerii cererii de constatare a caracterului abuziv şi nulităţii absolute ale clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contract.

Cererea de apel formulată de Bancă a fost precizată în procedura prealabilă prin cererile aflate la filele x.

Prin decizia civilă nr. 5172 A din 14 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în complet de apel: a respins apelul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 6133 din 06.07.2017 pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, ca nefondat.

În complet de divergenţă, cu majoritate: a admis apelul formulat de B. (România) S.A. şi C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 6133 din 06.07.2017 pronunţate de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti; a schimbat sentinţa apelată, în sensul că: a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată; a obligat apelanta - reclamantă să plătească apelantei - pârâte C. S.A. suma de 3281,29 RON şi apelantei - pârâte B. (România) S.A. suma de 837,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu opinia separată a d-nei judecător D., în sensul respingerii apelului formulat de B. (România) S.A. şi C. S.A. ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea in tot a deciziei recurate, respectiv respingerea apelurilor formulate in cauza de B. România S.A. si C., cu menţinerea soluţiei instanţei de fond ca fiind temeinica si legala.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 21 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menţionat şi faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a pronunţat următoarea soluţie:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 5172 A din 14 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2018.