Supreme Court jurisdiction over tribunal appellate decisions in civil cases originating at district courts under the New Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 1 noiembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea adresată Judecătoriei Însurăţei la data de 19.11.2014 şi înregistrată sub numărul de dosar x/2014, reclamanta A. S.A., Sucursala Dunărea de Jos Brăila, a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la restituirea în natură către reclamantă a celor 8 instalaţii de udare tip IIAM-17 care i-au fost încredinţate acesteia conform inventarului instalaţiilor de udare pe componente din 23.09.2005, cât şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă de daune interese, ca urmare a lipsei de folosinţă, începând cu data la care aceste instalaţii ar fi trebuit restituite şi până la data restituirii efective. S-a mai solicitat ca, în cazul în care restituirea în natură a celor 8 instalaţii de udare nu mai este posibilă, pârâta să fie obligată la plata valorii de înlocuire a acestora, în speţă 14.000 RON/instalaţie, în total 112.000 RON.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 noul C. proc. civ., art. 1518 şi următoarele noul C. civ.

La data de 16.04.2015 reclamanta a formulat precizări privind valoarea daunelor interese solicitate prin cererea de chemare în judecată, acestea fiind în cuantum de 5490,25 RON, suma fiind compusă din 4910,40 RON echivalent chirie instalaţii ce ar fi trebuit achitată de la data pronunţării sentinţei civile nr. 1184/2011, respectiv 16.12.2011 şi până la momentul introducerii acţiunii, respectiv 18.11.2014 şi 579,85 RON, reprezentând dobânda legală calculată conform prevederilor legale.

Prin încheierea de şedinţă din data de 23.04.2015 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţiile invocate de către pârâtă prin întâmpinare, respectiv excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei A. S.A. Bucureşti, Sucursala Dunărea de Jos, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia prescripţiei dreptului de a solicitat restituirea bunurilor mobile sau a dreptului de a solicita plata contravalorii bunurilor mobile şi excepţia prescripţiei achizitive invocată de către pârâtă prin întâmpinare.

Prin încheierea din data de 19.07.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Judecătoriei Însurăţei, în conformitate cu prevederile art. I din H.G. nr. 476/2016, pentru modificarea H.G. nr. 337/1993, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Judecătoriei Însurăţei şi înaintarea spre competentă soluţionare la Judecătoria Brăila.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila la data de 04.08.2016.

Prin sentinţa civilă nr. 3106/9.05.2017 pronunţată de Judecătoria Brăila în dosarul nr. x/2014 s-a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A., Dunărea de Jos Brăila şi a fost obligată pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 15.152 RON reprezentând valoarea de înlocuire a instalaţiilor de udare tip II AM 17 care i-au fost încredinţate pârâtei prin inventarul din data de 23.09.2005 şi la plata sumei de 5.897 RON cu titlu de contravaloare lipsă de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 16.12.2011 până la 18.11.2014. Totodată, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat admiterea cererii, constatarea nulităţii sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare sau, reţinând cauza spre rejudecare, respingerea acţiunii introductive urmare a admiterii excepţiilor invocate. În subsidiar, apelanta a solicitat schimbarea în parte a sentinţei în sensul obligării sale doar la plata sumei de 7.245 RON reprezentând contravaloarea componentelor lipsă.

Prin decizia civilă nr. 373 din 20.12.2017, Tribunalul Brăila a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantele S.C. B. S.R.L. şi A. S.A. Sucursala "Dunărea de Jos" Brăila.

Împotriva deciziei civile pronunţată în apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta A. S.A. Sucursala Dunărea de Jos Brăila solicitând, în esenţă, admiterea recursului şi casarea hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii dosarului pentru rejudecare.

Prin decizia civila nr. 186/R din 20.04.2018, Curtea de Apel Galaţi a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale cu referire la art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 25 mai 2018; a fost fixat termen de judecată la 1 noiembrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La 15 octombrie 2018 recurenta-reclamantă a depus la dosar note scrise, prin care a arătat că îşi însuşeşte motivele expuse de Curtea de Apel Galaţi în cuprinsul deciziei nr. 186/R din 20.04.2018, apreciind că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă material să judece prezentul recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Galati, pentru următoarele considerente:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere având ca obiect o obligaţie de a face, respectiv o decizie pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

În conformitate cu prevederile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiului de faţă, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă avem de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

Hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30.05.2017, întrucât, aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menţionat şi faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a pronunţat următoarea soluţie:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta SOCIETATEA NAŢIONALĂ "C." S.A. - SUCURSALA DUNĂREA DE JOS BRĂILA împotriva deciziei nr. 373/A civ/2017 din 20 decembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Brăila, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Galaţi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2018.