Negative jurisdiction conflict over European Payment Order: territorial competence determined by creditor’s domicile and non-ex officio invocation

Asupra conflictului negativ de competenţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2017 creditoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat instanţei în contradictoriu cu debitoarea B. ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acesteia, pe calea somaţiei europene de plată, la achitarea sumelor restante rezultate din contractul nr. x/2013 şi actul adiţional nr. x din 22.04.2013 în cuantum de 188.642,25 RON.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.594 din 17.05.2017 Judecătoria Sectorului 5, secţia a II-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Judecătoriei Pătârlagele.

În considerentele sentinţei în motivarea soluţiei adoptate în privinţa excepţiei s-au reţinut următoarele:

Potrivit art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006, competenţa se determină în conformitate cu normele de drept comunitar care se aplică în materie, în special cu Regulamentul CE nr. 44/2001.

Prin art. 80 din Regulamentul CE nr. 1.215/2012 a fost abrogat regulamentul CE nr. 44/2001.

Din dispoziţiile Regulamentului CE nr. 1.215/2012 rezultă că persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în instanţă numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2 - 7 din capitolul privind competenţa.

Potrivit art. 7 din regulament, o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru.

A reţinut instanţa că în speţă este vorba de un litigiu izvorând dintr-un contract de prestări servicii astfel încât competenţa de soluţionare a cererii de emitere a somaţiei europene aparţine alternativ instanţei de la domiciliul/sediul debitorului şi instanţei de la locul unde au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile conform contractului.

Sediul debitorului este în Cipru iar potrivit contractului de proiectare şi execuţie nr. x/2013 care constituie izvor al litigiului, reclamanta a prestat servicii de reconstruire căi ferate în localitatea Nehoiu, judeţul Buzău aflată în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Pătârlagele.

La Judecătoria Pătârlagele cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017 din data de 30.06.2017 iar prin rezoluţia din data de 04.07.2017 s-a stabilit termen de judecată la data de 27.10.2017 cu citarea părţilor.

La acest termen instanţa investită ca urmare a declinării competenţei reţinând că în privinţa soluţionării somaţiei europene de plată, competenţa teritorială este de ordine publică în conformitate cu dispoziţiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor necompetenţa teritorială şi a reţinut următoarele:

Obligaţia ce face obiectul cererii de somaţie de plată este o obligaţie asumată printr-un act adiţional ce are natura juridică a unei preluări de datorie consimţită de creditor în sensul reglementat de art. 1599 C. civ., obligaţia de plată fiind transmisă de la debitorul iniţial către B. şi în această situaţie izvorul obligaţiei este cu totul altul decât contractul de prestări servicii nr. x/2013.

Obligaţia iniţială de plată are ca izvor contractul de proiectare şi execuţie nr. x/2013 încheiat între S.C. A. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. locul executării obligaţiei, respectiv prestarea serviciilor fiind oraşul Nehoiu, judeţul Buzău, sediul debitoarei iniţiale.

Prin actul adiţional nr. x la acest contract încheiat la data de 22.04.2013, a operat o preluare de datorie consimţită de creditor în sensul că un terţ respectiv B. s-a angajat să plătească direct facturile emise de S.C. A. S.R.L. în numele şi pentru debitorul iniţial S.C. C. S.R.L..

Cererea de faţă privind obligarea la plata sumei de bani este formulată împotriva terţului care a preluat datoria conform actului adiţional astfel încât nu mai are relevanţă izvorul iniţial al obligaţiei şi nu se poate considera că obligaţia derivă dintr-un contract de prestări servicii.

În această situaţie obligaţia stabilită în sarcina terţului ce a preluat datoria este aceea de plată a unei sume de bani către reclamantă iar obligaţia de plată preluată în conformitate cu dispoziţiile art. 1599 C. civ. se execută în conformitate cu dispoziţiile art. 1494 C. civ., locul executării fiind considerat pentru obligaţiile băneşti domiciliul sau sediul creditorului de la data plăţii.

Prin urmare pentru considerentele menţionate competenţa de soluţionare a cererii de faţă aparţine instanţei de la sediul creditoarei, deoarece locul pentru executarea obligaţiei de plată este cel arătat mai sus.

Pentru aceste considerente, instanţa a admis la rândul său excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi, constatând conflictul negativ de competenţă în sensul prevăzut de art. 133 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în baza art. 134 C. proc. civ. a suspendat din oficiu judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind, în favoarea Judecătoriei Sectorului 5, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Cererea care formează obiectul cauzei este emiterea unei somaţii europene de plată, procedură reglementată prin Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006.

Regulamentul se aplică numai litigiilor transfrontaliere care este definit ca fiind un litigiu în care cel puţin una dintre părţi are reşedinţa obişnuită sau domiciliul în alt stat membru decât cel al instanţei sesizate (art. 3).

Potrivit art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006, competenţa se determină în conformitate cu normele de drept comunitar care se aplică în materie, în special cu Regulamentul CE nr. 44/2001 înlocuit prin Regulamentul CE nr. 1.215/2012.

Potrivit art. 6 din Regulament, prima verificare pe care trebuie să o facă instanţa în ceea ce priveşte competenţa sa este cea de drept internaţional privat, prevăzută de Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului privind competenţa.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a nuanţat aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Regulamentul 1.896/2006 privitoare la competenţa internaţională.

Astfel, în Hotărârea din data de 13.96.2013, Goldbet Sportwetten GmbH/Massimo Sperindeo în cauza C-144/12, Curtea a statuat astfel:

"Articolul 6 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1.896/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată, coroborat cu art. 17 din acest regulament, trebuie interpretat în sensul că o opoziţie la somaţia europeană de plată care nu conţine o contestare a competenţei instanţei din statul membru de origine nu poate fi considerată înfăţişare, în sensul articolului 24 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, şi că împrejurarea că pârâtul a prezentat, în cadrul opoziţiei pe care a formulat-o, motive referitoare la fondul cauzei este lipsită de relevanţă în această privinţă".

Argumentele Curţii au fost în sensul că atunci când pârâtul nu contestă competenţa instanţei care a pronunţat somaţia, pe calea opoziţiei, această din urmă cerere nu poate să producă alte efecte decât cele care reies din art. 17 alin. (1) din Regulamentul nr. 1,896/2006. Aceste efecte sunt încheierea procedurii de somaţie de plată şi trecerea automată a litigiului la procedura de drept comun.

După ce s-a stabilit competenţa instanţelor statului membru sesizat din punct de vedere al dreptului Uniunii Europene, competenţa materială şi teritorială a acestora se determină potrivit dreptului intern.

Potrivit art. 29 din Regulament, statele membre trebuie să informeze Comisia cu privire la instanţele competente pentru emiterea unei somaţii europene de plată, însă în România, nu s-a adoptat un act normativ care să stabilească măsurile necesare punerii în practică a Regulamentului, inclusiv instanţele competente în materia somaţiei europene de plată, de aceea se vor aplica dispoziţiile de drept comun.

Astfel, potrivit art. 1015 C. proc. civ. (care reglementează competenţa în materia ordonanţei de plată), creditorul poate introduce cererea la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă .

Competenţa teritorială se stabileşte potrivit dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., respectiv potrivit art. 113 C. proc. civ.

Regulamentul nu conţine prevederi decât cu privire la nerespectarea competenţei internaţionale a instanţelor statelor membre nu şi în privinţa încălcării competenţei materiale şi teritoriale de drept intern.

Potrivit art. 26 din Regulamentul nr. 1.896/2006, orice aspect de procedură care nu este reglementat în mod expres prin acest act este reglementat de legislaţia naţională. În consecinţă, în situaţia în care reclamantul a depus cererea la o instanţă necompetentă material, aceasta nu va respinge somaţia, ci aplicând regulile de drept intern, va invoca din oficiu la primul termen, excepţia de necompetenţă materială şi va declina cererea în favoarea instanţei competente, printr-o hotărâre definitivă (art. 130 - 132 C. proc. civ.).

Dacă reclamantul a depus cererea la o instanţă necompetentă teritorial instanţa nu va putea invoca excepţia de necompetenţă teritorială (art. 130 alin. (4) C. proc. civ.) şi va trebui să soluţioneze cererea. Soluţia se întemeiază pe argumentul că în materia acţiunii în pretenţii, competenţa teritorială nu este de ordine publică, ci este de ordine privată, astfel încât aceasta ar putea fi invocată numai de pârât prin întâmpinare.

Cererea de emitere a somaţiei europene a fost înregistrată la Judecătoria Sectorului 5, instanţa de la sediul reclamantei-creditoare.

Conform art. 113 alin. (3) C. proc. civ. în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112 mai este competentă instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea obligaţiei.

Potrivit art. 1494 lit. a) C. civ. în lipsa unei stipulaţii contrare ori dacă locul plăţii nu se poate stabili potrivit naturii prestaţiei sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, obligaţiile băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii.

În speţă, obiectul acţiunii l-a format obligaţia de a face, deci o acţiune personală pentru care competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia are sediul creditorul, fiind astfel în prezenţa unei competenţe teritoriale de ordine privată, iar nu de ordine publică.

Conform art. 130 alin. (3) necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Contrar acestor dispoziţii Judecătoria Sectorului 5 a invocat din oficiu necompetenţa teritorială a instanţei.

Prin urmare, Înalta Curte arată că neinvocarea excepţiei necompetenţei teritoriale, în condiţiile prevăzute de art. 130 alin. (3) noul C. proc. civ., are drept consecinţă faptul că instanţa trebuie să constate că este competentă, aceasta neputând-o invoca din oficiu, întrucât prin lege s-a urmărit ca excepţia necompetenţei teritoriale relative să fie lăsată doar la îndemâna pârâtului, nu şi la aprecierea instanţei.

Aşa fiind, competenţa de soluţionare a cererii de faţă aparţine instanţei de la sediul creditoarei, respectiv Judecătoria Sectorul 5 Bucureşti motiv pentru care în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea acestei instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorul 5 Bucureşti. Judecătoria Pătârlagele

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 ianuarie 2018.

GGC - ED