Negative jurisdiction conflict resolved: Dâmbovița Tribunal holds territorial competence in labor declaratory suit.

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 04 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate că nu a fost angajatul societăţii comerciale B. S.R.L. BUCUREŞTI, nedesfăşurând vreo activitate în cadrul acesteia; să oblige pârâta, prin reprezentantul legal, să întreprindă demersurile necesare în vederea remedierii situaţiei şi restabilirii situaţiei anterioare, respectiv, să depună la A.N.A.F. declaraţia 112 şi la Casa de Pensii Bucureşti- declaraţia rectificată, sub sancţiunea amenzii civile potrivit dispoziţiilor art. 905 Noul C. proc. civ., şi să dispună stabilirea unor penalităţi de întârziere de la 100 RON, la 1.000 RON/zi de întârziere, până la executarea obligaţiei, potrivit dispoziţiilor prevăzute de art. 905 alin. (1) şi alin. (2) Noul C. proc. civ.. De asemenea, a solicitat plata de daune morale în cuantum de 10.000 RON, ca urmare a prejudiciului suferit prin câştigul pe care în condiţii obişnuite reclamantul ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi ca urmare a prejudiciului cauzat prin pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reglementate de art. 1385 alin. (3) şi (4) Noul C. civ. cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, onorariu de avocat, precum şi orice alte eventuale cheltuieli generate de prezentul litigiu, potrivit dispoziţiilor art. 453 Noul C. proc. civ.

În şedinţa publică din data de 28 martie 2018, instanţa a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 3096, pronunţată la data de 11 aprilie 2018, în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat judecata cererii formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Bucureşti, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, se constată că reclamantul are domiciliul în jud. Dâmboviţa, iar la dosar nu se află nicio dovadă a reşedinţei reclamantului în Bucureşti.

Analizând natura juridică a litigiului de faţă, tribunalul a apreciat că în cauză este vorba despre un conflict individual de muncă, şi chiar dacă scopul demersului său judiciar aste acela de a se constata că nu a avut şi nu are calitatea de salariat al pârâtei, situaţia care a generat litigiul pleacă de la existenţa unor declaraţii nominale de asigurare care atestă contrariul, în continuare, fiind reţinute, declaraţia nominală de asigurare, astfel cum este definită la art. 3 alin. (1) lit. f) din legea nr. 263/2010, cu obligaţia de depunere a acesteia, care revine persoanelor indicate la art. 7 din aceeaşi lege, respectiv persoanelor juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii prevăzuţi la art. 6 alin. (1) pct. I şi II, denumite în continuare angajatori….; asiguraţii prev. la art. 6 alin. (1) pct. I şi II.

Deoarece reclamantul nu pretinde că a fost sau este funcţionar public ori persoană care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, tribunalul a reţinut că ipoteza vizată este cea de la lit. a), respectiv, de persoană care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă.

Chiar dacă în cauză se invocă că nu există un astfel de raport, tribunalul a apreciat că un astfel de litigiu este similar celui în care se pretinde constatarea unei astfel de raport, deoarece implică administrarea unor probe similare, deci cunoaşterea legislaţiei muncii.

Urmare celor de mai sus, s-a reţinut că în materia conflictelor individuale de muncă sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, alin. (1) şi (2), respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Textul art. 269 din Codul muncii, prin termenii imperativi pe care îi întrebuinţează, a instituit, in domeniul conflictelor de munca, un caz de competenta teritoriala exclusiva, si nu alternativa, astfel încât părţile nu au posibilitatea de a stabili competenta altei instanţe, alegerea instanţei revenind reclamantului numai în cazurile de competenţă teritorială alternativă (art. 116 noul C. proc. civ.).

De asemenea, s-a reţinut, din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare. În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

S-a observat că textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 nu reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispoziţiile art. 269 Codul muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

Că norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011, din interpretarea literală, rezultând că textul art. 216 din Legea nr. 62/2011 îngăduie aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ. numai pentru situaţia în care este vorba despre normele care reglementează procedura de soluţionare a conflictelor.

În speţă, se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011.

De asemenea, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., nu se aplică în cauză dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, s-a constatat că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al reclamantului şi în vederea stabilirii competenţei teritoriale, se porneşte de la premisa în baza căreia, în cadrul unui litigiu de muncă având ca obiect contestarea unei decizii de concediere, reclamantul este întotdeauna (fostul) salariat al unităţii, deci întotdeauna o persoană fizică.

Prin noţiunea de domiciliu avut în vedere la stabilirea competenţei se înţelege acel atribut de identificare a persoanei fizice şi nu domiciliul ales la care o persoană solicită să îi fie comunicate actele de procedură. Potrivit dispoziţiilor art. 87-91 din noul C. civ. domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară.

Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamantul are vreo legătură cu mun. Bucureşti la momentul înregistrării prezentei cauze, tribunalul a apreciat că acesta a introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a admis excepţia astfel invocată şi a declinat cauza la Tribunalul Dâmboviţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, la data de 20.06.2018, sub nr. x/2018.

În şedinţa publică din 17 septembrie 2018, a fost invocată, din oficiu, excepţia necompetenţei sale teritoriale.

Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1389, pronunţată la data de 17 septembrie 2018, în dosarul nr. x/2018, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. Bucureşti, în favoarea Tribunalului Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În acord cu cele reţinute de prima instanţă, şi Tribunalul a constatat că, având în vedere natura şi cauza acţiunii cu care au fost învestite, este vorba de un conflict individual de muncă, consecinţa imediată a acestei calificări a acţiunii părţii reclamante atrăgând, în opinia instanţei, incidenţa dispoziţiilor legale specifice jurisdicţiei muncii.

Or, în privinţa competenţei teritoriale, chestiune supusă analizei prin prezenta, s-a constatat că există două norme separate (art. 269 C.mun. şi art. 210 din Legea nr. 62/2011) ce concură la instituirea unei competenţe de ordine publică însă alternative a instanţelor de la domiciliul/reşedinţa reclamantului ori sediul angajatorului.

În acest sens, s-a reţinut că este relevantă în primul rând şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea regulatoarelor de competenţă, aceasta fiind în sensul unei interpretări în acord cu scopul reglementării, respectiv protecţia reclamantului salariat/fost salariat şi, astfel cum reţine constant şi doctrina în materie, art. 116 C. proc. civ. stipulează în sensul că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În cauză, a reţinut că partea reclamantă a înţeles să adreseze cererea sa Tribunalului Bucureşti, invocând, de altfel, la primul termen de judecată că nu este de acord cu declinarea competenţei având în vedere natura pricinii, litigiu de muncă.

Ulterior, însă, exercitării dreptului de opţiune, competenţa rămâne stabilită în favoarea instanţe deopotrivă competentă, aleasă de către partea reclamantă. Totodată ulterior legalei învestiri a instanţei nu mai poate fi pus în discuţie aspectul, iar partea nu mai poate reveni asupra opţiunii alese.

Soluţia aleasă de legiuitor are drept raţiune garantarea unui acces al reclamantului cât mai facil la justiţie, astfel că dispoziţiile legale nu pot fi interpretate în sensul consacrării unui caz de competenţă exclusivă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Dâmboviţa- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nicio cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva conflictului de competenţă ivit, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării acestei cauze în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Competenţa materială, privită sub aspectul ei funcţional, stabileşte ierarhia pe linie verticală a diferitelor categorii de instanţe - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - care desfăşoară activitate de fond, respectiv de control judiciar ordinar sau extraordinar.

Sub aspect procesual, competenţa materială determină, în funcţie de obiectul, natura şi valoarea litigiului, cauzele ce pot fi soluţionate numai de anumite categorii de instanţe.

În ceea ce priveşte competenţa teritorială, respectiv delimitarea competenţei între instanţe de acelaşi grad, C. proc. civ. cuprinde norme cu caracter dispozitiv şi norme cu caracter imperativ.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

În cauza dedusă judecăţii, instanţa a fost învestită, în principal, să se pronunţe asupra cererii reclamantului privind constatarea faptului că nu a fost angajatul societăţii comerciale- pârâte B. S.R.L. BUCUREŞTI, nedesfăşurând vreo activitate în cadrul acesteia, şi de obligare a pârâtei, prin reprezentantul legal, să întreprindă demersurile necesare în vederea remedierii situaţiei şi restabilirii situaţiei anterioare, respectiv, să depună la A.N.A.F. declaraţia 112 şi la Casa de Pensii Bucureşti- declaraţia rectificată, etc.

Ca atare, obiectul litigiului îl constituie un conflict de muncă.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de normele juridice prevăzute de art. 248 - 253 Codul muncii şi Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă.

Conform art. 284 alin. (1) Codul muncii, conflictul de muncă reprezintă orice dezacord intervenit între partenerii sociali, în raporturile de muncă.

Potrivit Legii nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă, aceeaşi noţiune este definită ca reprezentând conflictul individual sau colectiv născut între angajator şi salariaţi cu privire la interesele cu caracter profesional, social sau economic ori la drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă.

Esenţial este faptul că orice conflict de muncă presupune, de regulă, existenţa unui raport juridic de muncă, întemeiat pe un contract individual sau colectiv de muncă, în legătură cu care se înregistrează, la un moment dat, un dezacord între salariat şi angajator ori între partenerii sociali.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează: "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele C. proc. civ..".

Coroborând prevederile art. 210 şi 216 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, rezultă că în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, respectiv cea de la locul unde îşi are domiciliul sau cea de la locul de muncă al acestuia.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa teritorială în cazul conflictelor de muncă aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa reclamantul.

Normele Codului muncii care reglementează competenţa teritorială, potrivit cărora instanţa competentă este cea în raza căreia se află domiciliul reclamantului, sunt de competenţă teritorială absolută şi reprezintă o derogare de la dispoziţiile dreptului comun, derogare prin care se urmăreşte facilitarea accesului la justiţie al reclamantului.

În plus, în aplicarea art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, din actele dosarului rezultă că reclamantul A. are domiciliul în judeţul Dâmboviţa.

Aşa fiind, în cauza dedusă judecăţii, faţă de dispoziţiile legale menţionate şi având în vedere că domiciliul reclamantului este în Odobeşti, jud. Dâmboviţa, instanţa competentă teritorial este Tribunalul Dâmboviţa, Înalta Curte constatând că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal şi,

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social şi art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, prin raportare la cele ale art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2018.