Jurisdictional allocation of appeal against first-instance appellate decision under 200,000 RON threshold

Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2018

Asupra cererii de recurs de faţă,

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 11795 din 26.10.2016, pronunţată de Judecătoria Iaşi a fost respinsă acţiunea civila formulată de reclamantul A. in contradictoriu cu intimata S.C. B. S.A., ca neîntemeiata .

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A.,considerând-o netemeinică şi nelegală.

Prin decizia nr. 1262/2017 din 20 decembrie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 11795 din 26.10.2016 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă pe care a schimbat-o în tot. A admis în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A., domiciliul procedural ales la Cabinet de avocat "C.", în jud. Iaşi în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., cu sediul în Bucureşti. A constatat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 3.1.5 lit. b) din contractele de credit de consum nr. x din 23.10.2009 respectiv, nr. y din 09.02.2010, referitoare la comisionul de acordare a creditului şi a dispus înlăturarea acestora din contract. A constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute de art. 3.1.5 lit. c) din contractele de credit de consum nr. x din 23.10.2009 respectiv, nr. y din 09.02.2010, referitoare la comisionul de administrare şi a dispus înlăturarea acestora din contract. A obligat pârâta să restituie reclamantului: suma de 5000 EUR încasată cu titlu de comision de acordare a creditului (din care: 3375 EUR încasată în temeiul contractului nr. x din 23.10.2009 şi suma de 1625 EUR încasată în temeiul contractului nr. y din 09.02.2010) şi suma de 13.832,03 EUR, încasată cu titlu de comision de administrare(din care: 9607,24 EUR încasată în temeiul contractului nr. x din 23.10.2009 şi suma de 4224,79 EUR încasată în temeiul contractului nr. y din 09.02.2010), sume percepute în baza clauzelor constatate ca fiind abuzivă precum şi dobânda legală la aceste sume începând cu data de 26 aprilie 2016 (data introducerii acţiunii) şi până la plata efectivă a sumei. A respins în rest acţiunea. A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 4500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul apărătorului (în primul ciclu procesual).A respins cererea apelantului de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs "B." S.A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În şedinţa publică din 5.06.2018, instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi în soluţionarea recursului.

Prin decizia nr. 308/2018 din 05 iunie 2018 a fost declinată în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului formulat de "B." S.A. împotriva deciziei nr. 1262/2017 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La termenul din 17.10.2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal în apel.

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"I. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Potrivit art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curtea de apel judecă, ca instanţă de recurs în cazurile anume prevăzute de lege, însă aceasta nu înseamnă că toate recursurile, indiferent de instanţa care le-a pronunţat, vor fi soluţionate de instanţa supremă.

Trebuie subliniat că, nu doar în cazul competenţei materiale a curţii de apel ca instanţă de recurs este reglementată condiţionarea "în cazurile anume prevăzute de lege", ci aceasta determină capacitatea tuturor instanţelor de control judiciar de a judeca, ca instanţe de recurs: pentru tribunale la art. 94 pct. 3 C. proc. civ., pentru curţile de apel la art. 96 pct. 3 C. proc. civ. şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Această ierarhie instituţională, rezultă în mod evident atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94 - 97 C. proc. civ. Din ansamblul prevederilor C. proc. civ. se poate deduce că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal ce are la bază judecătoriile şi în vârful cărora se găseşte Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă, fără a se trece peste o instanţă de la un nivel intermediar.

Astfel, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine şi altor instanţe decât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect ce reiese şi din interpretarea sintagmei "instanţa ierarhic superioară" din cadrul art. 483 alin. (4) C. proc. civ., al cărui rol nu este de a conferi instanţei supreme competenţa de a soluţiona orice recurs, rolul acestei sintagme fiind cel de a crea o dihotomie între recursurile de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte şi recursurile de competenţa celorlalte instanţe de control judiciar - tribunale şi curţi de apel, pe de altă parte.

Totodată, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Iaşi, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Iaşi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 1262/2017 din 20 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2018.