Supreme Court Incompetence to Adjudicate Appeals Against Tribunal Judgments in Objections to Forced Execution

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, s-au constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la 26 august 2013, sub dosarul nr. x/2013, contestatorii A. şi B. în contradictoriu cu intimaţii C. şi D. au formulat contestaţie la executare împotriva executării silite începută prin încheierea din 2 august 2013 şi somaţia din 2 august 2013 emisă de Biroul Executorului Judecătoresc E., să se admită contestaţia, având în vedere că împrumuturile au fost restituite integral în numele lor şi pentru ei de către fratele, respectiv cumnatul lor, F. direct creditorilor sau persoanelor interpuse indicate de către aceştia ca fiind creditorii lor.

S-a mai solicitat anularea tuturor actelor de executare silită, cu obligarea creditorilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 711-714, art. 716 şi 718 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 9942 din 22 iulie 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestaţia la executare, formulată de contestatorii A. şi B. în contradictoriu cu intimaţii C. şi D.

A fost respinsă cererea de intervenţie în nume propriu formulată de F., ca neîntemeiată.

A fost respins capătul de cerere vizând întoarcerea executării silite ca neîntemeiat.

A fost admisă în parte cererea intimaţilor de obligare a contestatorilor şi intervenientului în nume propriu la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost obligaţi contestatorii şi intervenientul în nume propriu la plata către intimaţi a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.658,15 RON.

3. Apelurile declarate de contestatorii A. şi B. şi de intervenientul F. împotriva sentinţei civile nr. 9942 din 22 iulie 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti au fost respinse ca nefondate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 414 A din 3 februarie 2017.

4. Împotriva deciziei civile nr. 414 A din 3 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recursuri B. şi A. şi de intervenientul în nume propriu F., care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti.

5. Prin decizia civilă nr. 198 din 8 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a fost declinată competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii B. şi A. şi de intervenientul în nume propriu F. împotriva deciziei civile nr. 414 A din 3 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 9 iulie 2018.

7. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces având ca obiect contestaţie la executare, în care competenţa aparţine judecătoriei, conform art. 651 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect contestaţie la executare, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii B. şi A. şi de intervenientul în nume propriu F. împotriva deciziei civile nr. 414 A din 3 februarie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2018.