Bank must pursue CHF risk and fee clause appeal at Galați Court of Appeal as Supreme Court declines jurisdiction, tribunal rulings stand.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the exception of its own material incompetence and declined jurisdiction over the bank's appeal (recurs) against the appellate decision of the Vrancea Tribunal, referring the case to the Galați Court of Appeal; the lower court decisions—which had partially upheld the consumer's claims by finding abusive certain currency-rate (CHF) risks and unilateral interest/fee clauses in a 2007 consumer credit agreement and ordering restitution with legal interest—remain in force pending the appeal. The dispute arose from a consumer credit contract where the borrower challenged clauses on exchange rate risk, variable interest, and granting/administration fees as abusive under Law 193/2000 and EU Directive 93/13/EEC. The High Court ruled that, following the constitutional invalidation of the appeal value threshold in Law 2/2013, there is a legislative gap: since the claim was valued below 200,000 RON, the case was heard on appeal by a tribunal, and neither Article 97(1) nor 497 of the Civil Procedure Code grants the Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal appellate rulings—such jurisdiction belongs to the hierarchically superior court of appeal under the pyramidal judicial organization principle.
Legislator headnote
AI generatedart. 132 C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ, art. 95 pct. 2 C. proc. civ; Bank must pursue CHF risk and fee clause appeal at Galați Court of Appeal as Supreme Court declines jurisdiction, tribunal rulings stand: The dispute arose from a consumer credit contract where the borrower challenged clauses on exchange rate risk, variable interest, and granting/administration fees as abusive under Law 193/2000 and EU Directive 93/13/EEC. The High Court ruled that, following the constitutional invalidation of the appeal value threshold in Law 2/2013, there is a legislative gap: since the claim was valued below 200,000 RON, the case was heard on appeal by a tribunal, and neither Article 97(1) nor 497 of the Civil Procedure Code grants the Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal appellate rulings—such jurisdiction belongs to the hierarchically superior court of appeal under the pyramidal judicial organization principle.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for the court to rule on and admit the exception of material incompetence and to decline jurisdiction in favor of the competent court.
Used to determine that the High Court is not competent to hear appeals against decisions of tribunals in these types of cases.
Cited in the reasoning to support the interpretation that appeals against tribunal decisions must be heard by courts of appeal, not the High Court.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2018
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Focşani, sub dosarul nr. x/2015, la data de 19 februarie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.A. şi C.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:
- să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 şi 7.2 din Convenţia de credit nr. x din 8.05.2007, să dispună modificarea acestora în sensul de a se stabili că restituirea ratelor creditului are în vedere valoarea schimbului valutar de la data încheierii contractului, respectiv 08.05.2007;
- să constate că rambursarea creditului, ca modalitate de executare a contractului, are în vedere valoarea schimbului valutar stabilită la pct. nr. 1, să oblige pârâta la recalcularea ratelor la cursul CHF din data încheierii contractului de credit şi la restituirea sumelor achitate în plus în baza clauzelor abuzive de la pct. 1 începând cu data încheierii contractului de credit - 08.05.2007 şi până la data restituirii efective;
- să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 alin. (2) din Convenţia de credit, art. 2.7.3 din actul adiţional din 7.03.2013 şi art. 2.8.3 din actul adiţional din 24.07.2014 referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare;
- să dispună înlăturarea acestora şi obligarea pârâtelor la restituirea sumelor încasate în baza acestor comisioane abuzive, începând cu data încheierii contractului şi până la eliminarea efectivă a acestor clauze;
- să constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 din convenţia de credit referitoare la dreptul pârâtei de a modifica dobânzile, comisioanele şi taxele bancare, să dispună înlăturarea acesteia din cuprinsul convenţiei, să stabilească că dobânda variabilă se compune din LIBOR la 3 luni + marja fixă de 5,61;
- să oblige pârâta să recalculeze nivelul dobânzii pentru creditorul acordat şi să îi restituie sumele achitate în plus în baza acestei clauze abuzive;
- să oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate şi nedatorate percepute abuziv, începând cu data încasării sumelor şi până la plata efectivă a acestora, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 148, 194 şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 179/2008, Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, Legea nr. 363/2007.
2. Prin sentinţa civilă nr. 554 din 26 ianuarie 2016, Judecătoria Focşani a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâtă şi a admis în parte acţiunea reclamantului şi în consecinţă:
S-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit de consum nr. x din 8.05.2007, al clauzei cuprinse în art. 2.7.3 din actul adiţional la contractul de credit de consum nr. x din 8.05.2007 din 07.03.2013 şi al clauzei cuprinse în art. 2.8.3 din actul adiţional la contractul de credit de consum nr. x/08.05.2007 din 24.07.2014, referitor la comisionul de analiză dosar şi comisionul de administrare a creditului.
S-a dispus înlăturarea din contractul încheiat de părţi a clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2) din contractul de credit de consum nr. x din 8.05.2007, al clauzei cuprinse în art. 2.7.3 din actul adiţional la contractul de credit de consum nr. x din 08.05.2007, din 07.03.2013 şi al clauzei cuprinse în art. 2.8.3 din actul adiţional la contractul de credit de consum nr. x din 08.05.2007 din 24.07.2014.
Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele achitate în temeiul clauzelor abuzive, la care se va adăuga dobânda legală, ce se va calcula de la data introducerii cererii - 19.02.2015 până la data plăţii efective.
A fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x/08.05.2007.
S-a dispus înlăturarea din contractul încheiat de părţi a clauzei cuprinse în art. 4.3 din contractul de credit de consum nr. x din 08.05.2007.
Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele achitate în temeiul clauzei abuzive, la care se va adăuga dobânda legală, ce se va calcula de la data introducerii cererii - 19.02.2015 până la data plăţii efective.
Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5.1, 7.2 din contractul de credit de consum nr. x/08.05.2007, modificarea acestor clauze, constatarea că rambursarea creditului are în vedere valoarea schimbului valutar de la data încheierii convenţiei, obligarea pârâtelor la recalcularea ratelor la cursul CHF de la data încheierii contractului, restituirea sumelor achitate în plus în baza clauzelor menţionate, stabilirea elementelor din care se compune dobânda, obligarea pârâtelor la recalcularea nivelului dobânzii.
Au fost obligate, în solidar, pârâtele, la plata către reclamant a sumei de 1000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Prin încheierea de şedinţă din 2 iunie 2016, Judecătoria Focşani, secţia Civilă a admis cererea formulată de petentul A. şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 554 din 26 ianuarie 2016 pronunţată de Judecătoria Focşani, în sensul că se va consemna corect comisioanele avute în vedere şi prevăzute de art. 4.1 alin. (2) din contractul încheiat de părţi, respectiv comisionul de acordare credit şi de administrare, în loc de comisionul de analiză dosar şi administrare credit, aşa cum greşit s-a trecut.
4. Prin decizia civila nr. 314 din 3 noiembrie 2017, Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. S.A. Sediul Central şi S.C. B. S.A. prin Sucursala Vrancea împotriva sentinţei civile nr. 554 din 26 ianuarie 2016 pronunţată de Judecătoria Focşani, în contradictoriu cu reclamantul A. şi pârâta C..
A fost obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată către intimatul A., în sumă de 600 RON, reprezentând onorariu avocat.
5. Împotriva deciziei civile nr. 314/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta S.C. B. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Galaţi.
5. Prin decizia civilă nr. 133/R din 28 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 314/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 3 august 2018.
7. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Vrancea, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.
Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Vrancea, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Galaţi, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 314/2017 din 3 noiembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Vrancea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Galaţi.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2018.