Supreme Court lacks jurisdiction over appeals against Tribunal decisions; cassation limited to Court of Appeal rulings

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar s-au constat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava, la 15 iunie 2015, sub dosarul nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G. şi H., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să-i permită branşarea pentru apartamentul proprietatea sa la reţeaua suplimentară de distribuţie a gazelor naturale a acestora, iar în situaţia refuzului acestora, hotărârea instanţei să suplinească (să ţină loc) de consimţământul pârâţilor. De asemenea, s-a solicitat să se stabilească contravaloarea despăgubirii pe care o datorează pârâţilor drept echivalent al cheltuielilor de branşament la reţeaua de gaze, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) C. civ., art. 18 din Legea nr. 230/2007, art. 14, 15 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1678 din 27 aprilie 2017, Judecătoria Suceava a respins capătul din cererea principală formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., I., F., G. şi H., având ca obiect obligarea pârâţilor la permiterea branşării apartamentului reclamantului-pârât la reţeaua de distribuţie a gazelor naturale sau în subsidiar de a suplini consimţământul pârâţilor în acest sens, ca rămas fără obiect.

S-a admis capătul din cererea principală având ca obiect stabilirea contravalorii despăgubirilor datorate de reclamantul-pârât pârâţilor pentru branşarea la reţeaua de gaze.

A fost stabilită valoarea despăgubirilor datorate de reclamantul-pârât pârâţilor pentru branşarea la reţeaua de gaze la suma de 765,58 RON/apartament.

A fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant I. în contradictoriu cu reclamantul-pârât A..

A fost obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtului-reclamant suma de 765,58 RON reprezentând contravaloare despăgubirilor datorate pentru branşarea la reţeaua de gaze.

A fost respinsă ca nefondată cererea reclamantului-pârât de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

A fost obligat reclamantul - pârât să plătească pârâtului-reclamant I. suma de 1.559 RON cheltuieli de judecată.

3. Prin decizia civilă nr. 1495 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de către reclamantul A. - prin mandatar J. şi a obligat apelantul să plătească intimatului I. suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

4. Împotriva deciziei civile nr. 1495 din 12 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A. - prin mandatar J., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava.

5. Prin decizia civilă nr. 144 din 21 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A., prin mandatar J., împotriva deciziei nr. 1495 din 12 decembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 iulie 2018.

7. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect obligaţia de a face, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Suceava, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul A., prin mandatar J., împotriva deciziei nr. 1495 din 12 decembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2018.