Supreme Court lacks material jurisdiction to review appeals against Tribunal decisions in claims valued under RON 200,000 due to legislative gap post-Constitutional Court ruling

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar s-au constat următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Botoşani, secţia Civilă, la 5 decembrie 2014, sub dosarul nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. prin Sucursala Botoşani, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate şi să se anuleze clauzele abuzive din contractul de credit bancar nr. x din 8 august 2008 încheiat cu pârâta pentru un împrumut de 4950 Euro, respectiv prevederile art. 6 şi art. 9 lit. b) şi e) din contractul de credit, clauze ce sunt contrare prevederilor art. 4din Legea nr. 193/2000.

- obligarea operatorului economic la modificarea contractului în sensul înlăturării clauzelor constatate a fi abuzive prin eliminarea acestora din ansamblul clauzelor contractuale, prin încheierea unui act adiţional la contract sens în care să se modifice şi graficul de rambursare şi obligarea pârâtei la restituirea comisionului de 0,05% în sumă de 186 Euro - comisionul de administrare şi suma de 1039,5 Euro reprezentând comision de risc de 0,17% stabilite până în momentul introducerii acţiunii şi restituirea dobânzii încasate nelegal, precum şi cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale C. civ.

1.1. Prin precizările la cererea de chemare în judecată, reclamanţii A. şi B. au solicitat să se constate şi să se anuleze clauzele abuzive din contractul de credit bancar nr. x din 8 august 2008 încheiat cu pârâta pentru un credit de 70000 RON, respectiv cele prevăzute la art. 6 şi art. 9 lit. b) şi e) din contract, clauze contrare prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

2. Prin sentinţa civilă nr. 9643 din 23 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Botoşani, secţia Civilă a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ce priveşte capetele de cerere referitoare la nulitatea contractului de credit şi restituirea prestaţiilor.

A fost admisă acţiunea precizată, având ca obiect acţiune în constatare formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzut de art. 9 lit. b) şi e) din contractul de credit nr. x din 8.08.2008 referitoare la comisionul de administrare şi la comisionul de urmărire riscuri şi s-a dispus eliminarea acestor clauze.

A fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor suma de 186 euro cu titlu de comision de administrare şi suma de 1039,5 euro comision de urmărire riscuri.

S-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecarea capătului de cerere referitor la nulitatea clauzei prevăzute de art. 6 din contract.

3. Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 987 A din 26 septembrie 2017, a admis apelul formulat de pârâta C. S.A., prin Sucursala Botoşani, împotriva sentinţei civile nr. 9643 din 23 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Botoşani, secţia Civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respins ca nefondat capătul de cerere privind clauza prevăzută la art. 9 lit. b) din Contractul de credit, referitoare la comisionul de administrare şi a fost înlăturată obligaţia pârâtei de restituire a sumei de 186 EUR, încasată cu titlu de comision de administrare.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată care nu sunt contrare prezentei decizii.

Au fost obligaţi intimaţii-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 500 RON, reprezentând onorariu de avocat, şi 31,30 RON taxă judiciară de timbru.

4. Împotriva deciziei nr. 987 A din 26 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recursuri pârâta C. S.A., prin Sucursala Botoşani şi reclamanţii A. şi B., care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Suceava.

5. Prin decizia nr. 104 din 15 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a fost declinată competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâta C. S.A. Sucursala Botoşani împotriva deciziei nr. 987 A din 26 septembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 13 iulie 2018.

7. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Botoşani, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Botoşani, competenţa de soluţionare a recursurilor aparţine Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de reclamanţii A., B. şi de pârâta C. S.A. Sucursala Botoşani împotriva deciziei nr. 987 A din 26 septembrie 2017 pronunţate de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2018.