Material incompetence of Supreme Court for appeals against value-limited tribunal judgments due to legislative gap on jurisdictional hierarchy

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, secţia civilă, la data de 22 octombrie 2014, sub nr. x/2014, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. Bucureşti şi prin Sucursala Sibiu, au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 6 din contractul de credit pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. 632/15.05.2007, ultima teză, "dobânda curentă este formată din referinţă variabilă care se afişează la sediile C." şi implicit nulitatea acesteia, precum şi ale art. 9 lit. b) şi c), art. 3.9 referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare în ceea ce priveşte calcularea acestuia ca "un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat şi implicit nulitatea acestora.

Să se dispună obligarea pârâtei, sub sancţiunea plăţii sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere, la stabilirea dobânzii variabile în funcţie de indicele de referinţă EURIBOR la 6 luni la care se adaugă 1,2 p.p.

Să se dispună obligarea pârâtei la stabilirea comisionului de administrare cu un procent de 0,05% din valoarea creditului curent, sub sancţiunea plăţii de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a şi art. 2.11 din condiţiile generale de creditoare - anexa la contactul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 şi implicit nulitatea acestora.

Să se dispună alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 a clauzei prevăzute de art. 9 lit. a) din contractul de credit nr. x/15.05.2007 privind comisionul de rambursare anticipată, sub sancţiunea plăţii sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

Să se dispună eliminarea din contract a clauzelor constatate ca fiind abuzive, obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, sub sancţiunea plăţii sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere şi la restituirea integrală a sumelor de bani plătite în plus de către reclamanţi, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive cu aplicarea dobânzii legale aferente până la restituirea efectiv.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1437 din 13 martie 2015, Judecătoria Sibiu, secţia Civilă a respins excepţia lipsei de interes a capătului de cerere privind anularea comisionului de rambursare anticipată invocată de pârâta C..

A fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la constatarea caracterului abuziv al cauzelor contractuale invocată de pârâta C..

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii restituirii prestaţiilor percepute în temeiul clauzelor pretins abuziv invocată de pârâta C..

A fost admisă acţiunea reclamanţilor A. şi B., şi în consecinţă:

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 6 din contractul de credit pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. 632/15.05.2007, ultima teză, "dobânda curentă este formată din referinţă variabilă care se afişează la sediile C." şi implicit nulitatea acesteia.

S-a dispus obligarea pârâtei, sub sancţiunea plăţii sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere,la stabilirea dobânzii variabile în funcţie de indicele de referinţă EURIBOR la 6 luni la care se adaugă 1,2 p.p.

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a din condiţiile generale de creditoare - anexa la contactul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 şi implicit nulitatea acesteia.

A fost constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.11 din condiţiile generale de creditoare - anexa la contractul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 şi implicit nulitatea acesteia.

A fost constat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. "b" referitoare la comisionul de acordare şi implicit nulitatea acesteia.

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzut de art. 9 lit. "c" din contractul de credit nr. x/15.05.2007, precum şi de art. 3.9 referitoare la comisionul de administrare în ceea ce priveşte calcularea acestuia ca "un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat şi implicit nulitatea acesteia.

S-a dispus obligarea pârâtei la stabilirea comisionului de administrare cu un procent de 0,05% din valoarea creditului curent, sub sancţiunea plăţii de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

S-a dispus alinierea la O.U.G. nr. 50/2010 a clauzei prevăzute de art. 9 lit. "a" din contractul de credit nr. x/15.05.2007 privind comisionul de rambursare anticipată, sub sancţiunea plăţii sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

S-a dispus eliminarea din contract a clauzelor constatate ca fiind abuzive.

S-a dispus obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare, sub sancţiunea plăţii sumei de 100 RON pentru fiecare zi de întârziere.

S-a dispus obligarea pârâtei la restituirea integrală a sumelor de bani plătite în plus de către reclamanţi, ca urmare a aplicării clauzelor abuzive cu aplicarea dobânzii legale aferente până la restituirea efectiv.

2. Apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1437 din 13 martie 2015 a Judecătoriei Sibiu, secţia Civilă a fost admis de către Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 127 din 10 februarie 2016, fiind anulată sentinţa apelată iar cauza trimisă spre rejudecare.

3. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sibiu, secţia civilă, sub nr. x/2016*.

Prin sentinţa nr. 949 din 17 februarie 2017 a Judecătoriei Sibiu, secţia civilă s-a luat act de renunţarea la judecata cererii reconvenţionale formulată de pârâta C. S.A..

A fost admisă excepţia lipsei de interes, sens în care s-a respins ca lipsit de interes capătul de cerere nr. x din cererea principală formulată de reclamanţii A. şi B. .

Au fost respinse excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii.

A fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. sub aspectul capătului de cerere nr. x, sens în care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 2.10.a din condiţiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 şi implicit nulitatea acestuia.

Au fost respinse în rest celelalte capete de cerere.

A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 500 RON.

Au fost obligaţi reclamanţii să plătească pârâtei cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 4500 RON.

4. Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 1123/2017 din 19 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 949 din 17 februarie 2017 pronunţata de Judecătoria Sibiu, în dosarul nr. x/2014.

A fost admis apelul declarat de A. si B. împotriva sentinţei civile nr. 949/17.02.2017 pronunţată de Judecătoria Sibiu în dosarul nr. x/2014, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

A fost constatat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în pct. 6 alin. (2) ultima teza din contractul de credit nr. x/15.05.2007 încheiat de părţi, respectiv "dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediu C. .

S-a constatat că dobânda variabilă a părţilor începând cu a 13 lună de la prima tragere a fost datorată după următoarea formulă: dobânda de referinţă a BNR plus 1,2 p.p.

A fost obligată pârâta C. să restituie către reclamanţii-contestatori suma, în euro ce rezultă ca diferenţă între dobânda calculată de C. şi dobânda BNR plus 1,2 p.p începând cu a 13 lună de la prima tragere plus dobânda legală aferentă.

S-a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la pct. 9 lit. b) şi c) din contractul de credit bancar nr. 632/15.05.2007 încheiată de părţi, privind comisionul de acordare credit, respectiv comisionul de administrare şi s-a dispus înlăturarea clauzelor din contractul de credit.

A fost obligată pârâta C. S.A. la restituirea către reclamantii-contestatari a sumei de 843,75 CHF la cursul BNR din ziua plăţii achitată de acestia cu titlu de comision de acordare credit şi a sumei de 1907,44 CHF la cursul BNR din ziua plăţii achitată de acesta cu titlu de comision de administrare, plus dobânda legală la aceste sume.

A fost schimbată sentinţa primei instante cu privire la cheltuielile de judecată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 2500 RON cheltuieli de judecată la fond.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

5. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 22 ianuarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Sibiu, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Sibiu, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1123/2017 din 19 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2018.