Conflict of jurisdiction over labor wage claim resolved by assigning case to Timiş County Court based on plaintiff's workplace

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale la 23 mai 2017, cu nr. x/2017 aşa cum a fost precizată la data de 29 iunie 2017, un consorţiu de 438 de reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi Ministerul Finanţelor Publice - chemat în garanţie, cu citarea obligatorie şi a Consiliului Pentru Combaterea Discriminării, au solicitat: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23 mai 2014 şi până la zi, obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie, obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 C. proc. civ., obligarea Ministerului Finanţelor Publice să includă în buget sumele necesare plăţii drepturilor salariale şi să vireze pârâtei Curtea de Conturi a României fondurile necesare achitării drepturilor băneşti solicitate.

La termenul din 11 octombrie 2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost înregistrată şi cauza de faţă având ca reclamantă pe A., funcţionar public.

La termenul din 22 noiembrie 2017, instanţa a pus în discuţie cu prioritate şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţiile necompetenţei funcţionale a secţiei a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi, în subsidiar, asupra necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 8756 din 4 decembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. în favoarea Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, aspect în raport cu care a constatat că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al fiecărui reclamant, iar reclamanta are locul de muncă în judeţul Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Timiş, secţia I civilă la data de 12 aprilie 2018, sub dosar nr. x/2017.

La termenul din 13 septembrie 2018, reclamanta a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Timiş privind soluţionarea cererii.

Prin sentinţa civilă nr. 1139/PI din 13 septembrie 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată de reclamantă dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. în favoarea Tribunalului Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă a dispus suspendarea cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că cererea formulată de reclamantă împotriva pârâtei se încadrează în materia conflictelor de muncă, iar competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri revine, de regulă, instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamanta îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, precum şi locul de muncă, aşa după cum obligă dispoziţiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 61/2011, această competenţă determinând capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate conflictele de muncă.

Însă, art. 269 alin. (3) din Codul muncii stabileşte că "dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi".

Acest text de lege instituie excepţia de la regula prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, în speţă, în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti cei 438 de reclamanţi, printre care şi reclamanta A., înţelegând să se adreseze Tribunalului Bucureşti, ca fiind instanţa de la locul de domiciliu al majorităţii reclamanţilor, iar pretenţiile reclamanţilor se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică întrucât raporturile juridice deduse judecăţii sunt similare.

În acest context, instanţa a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 59 C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, astfel că reclamanta A. are posibilitatea legală ca cererea formulată să fie soluţionată de către o altă instanţă decât cea de la locul de muncă sau domiciliu.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Timiş, secţia I civilă şi Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 28 septembrie 2018, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă, pentru următoarele considerente:

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

În principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte, constată că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 59 şi 126 alin. (1) C. proc. civ. reiese că prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

În raport cu dispoziţiile art. 99 C. proc. civ., referitor la acţiunea cu mai multe capete principale de cerere şi art. 139 din acelaşi cod referitor la excepţia conexităţii, se reţine că legătura dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, iar din această perspectivă, Tribunalul Bucureşti, în mod corect a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Pentru a stabili instanţa competentă teritorială în cauza de faţă, s-a reţinut că în cererea precizatoare s-a menţionat că reclamanta din prezenta cauză are calitatea de funcţionar public, acesta fiind motivul pentru care a fost invocată excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, însă, acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile speciale adoptate în materie de salarizare a personalului bugetar şi pe Codul Muncii.

Astfel, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, precum şi cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform C. proc. civ.. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

În acest context, se reţine că dispoziţiile evocate instituie, în domeniul conflictelor de muncă, un caz de competenţă teritorială exclusivă şi nu alternativă, astfel încât părţile nu au posibilitatea de a stabili competenţa altei instanţe, alegerea instanţei revenind reclamantului numai în cazurile de competenţă teritorială alternativă, conform art. 116 din C. proc. civ.

De asemenea, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, act normativ cu caracter special faţă de Codul muncii "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Din interpretarea literală a celor două texte de lege, rezultă faptul că norma cuprinsă în art. 269 Codul muncii are în vedere atât situaţia în care reclamant este persoana fizică angajată, cât şi cea în care reclamant este persoana juridică angajatoare.

În schimb, norma cuprinsă în prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 reglementează competenţa teritorială de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, caz în care acţiunea poate fi promovată fie la instanţa de domiciliu, fie la cea de la locul de muncă.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispoziţiile art. 269 Codul muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011, intrat în vigoare ulterior Codului muncii, nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul.

În speţă, faţă de împrejurarea că reclamanţii sunt salariaţi sau foşti salariaţi ori moştenitori ai salariaţilor pârâtei Curtea de Conturi a României, se aplică norma cu caracter special prevăzută de art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Faţă de aspectele evocate, Înalta Curte constată că în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al fiecărui reclamant, iar în cauza de faţă, reclamanta are locul de muncă în judeţul Timiş, sens în care stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2018.