Jurisdictional competence for cassation appeals against tribunal judgments in monetary disputes up to 200,000 RON
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the exception of lack of material jurisdiction and declined to hear the appeal, referring the case to the Constanta Court of Appeal; consequently, the appellate decision that reversed the first-instance finding of an abusive administration fee clause remains in force pending the next instance's review. The dispute originated from a consumer credit loan contract, where the borrower challenged the abuser clauses regarding the calculation of variable interest rates and administrative fees, seeking restitution of unjustified charges, but the appellate tribunal dismissed these claims as unfounded. Relying on Articles 97 and 96 of the Code of Civil Procedure and interpreting the constitutional ban on value-based thresholds for appeals (CCD Decision 369/2017) alongside the competence-unifying jurisprudence (Decision 18/2018), the court held that it lacks statutory competence to adjudicate appeals against tribunal decisions in monetary disputes valued up to 200,000 RON, a mandate reserved for the higher-degree appellate court.
Legislator headnote
AI generatedart. 494 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 din C. proc. civ, art. 27 C. proc. civ, art. 5 alin. (3) C. proc. civ; Jurisdictional competence for cassation appeals against tribunal judgments in monetary disputes up to 200,000 RON: Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2018
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 11 martie 2016 sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.3 din contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă nr. x din data de 10 aprilie 2008 referitoare la modalitatea de calcul a formulei dobânzii curente variabile "în funcţie de evoluţia pieţei financiare" si implicit nulitatea acesteia, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de dobânda în baza clauzei abuzive, începând cu data de 10 aprilie 2008 data perceperii dobânzii curente variabile si pana la 18 octombrie 2010, data încheierii actului adiţional cu parata, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale potrivit O.U.G nr. 13/2011 pentru aceste sume, in principal de la momentul reţinerii acestora si in subsidiar, din momentul introducerii prezentei cereri si pana la momentul restituirii efective, să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 privind comisionul de procesare de 1,9% calculat la valoarea creditului şi obligarea pârâtei la restituirea acestuia, să se constate caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 privind comisionul de administrare de 0,15% calculat la valoarea soldului creditului si perceput lunar si obligarea pârâtei la restituirea acestuia, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 11716 din 13 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa în dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi C. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..
S-a constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/10.04.2008 privind comisionul de administrare lunară de 0,15% calculat la valoarea solidului creditului şi nulitatea absolută a acesteia, a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele încasate de la reclamanţi cu titlu de comision de administrare de la data acordării împrumutului si până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri. S-au respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate. S-a respins cererea reclamanţilor de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta B. S.A., solicitând admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii în integralitate.
Prin decizia civilă nr. 1767 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă s-a admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 11716 din 13 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.3 din contractul de credit nr. x/10.04.2008 privind comisionul de administrare.
A respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de administrare, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile apelate şi a obligat intimaţii la plata către apelantă a sumei de 328 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente apelului (taxa judiciară de timbru).
Împotriva acestei decizii, reclamanţii C. şi A. au declarat recurs, cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa. MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ
Prin adresa emisă la 4 mai 2018, Tribunalul Constanţa a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de reclamanţii C. şi A. împotriva deciziei nr. 1767 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 9 mai 2018.
La termenul de judecată din 11 octombrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:
Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Constanţa.
Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).
Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.
În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.
În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).
Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.
Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.
Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.
Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.
Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.
Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.
În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Constanţa, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Constanţa MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.
Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Constanţa MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Constanţa, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.
În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia de necompetenţă.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1767 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Constanţa.
Fără nicio cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2018.