Consumer credit clauses partly abusive; appeals routed to Court of Appeal Cluj on material incompetence.

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2018

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Gherla la 16 noiembrie 2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.A.: să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.1 alin. (2), (4).3, 5.3 din contractul de credit de consum nr. x din 20.07.2007; să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. I pct. 7 din actul adiţional nr. x/08.02.2011 la contractul de credit menţionat; obligarea pârâtei la modificarea contractului de credit şi a actului adiţional la acesta, în sensul înlăturării clauzelor constatate abuzive şi continuarea derulării convenţiei fără aceste clauze; obligarea pârâtei la modificarea scadenţarului, atât a celui emis iniţial, cât şi a celor emise ulterior; obligarea pârâtei la modificarea cuantumului DAE; obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare lunară, perceput şi încasat în mod abuziv începând cu data de 16.07.2007 şi până la data introducerii acţiunii, cu dobândă legală până la data achitării efective; obligarea pârâtei la restituirea comisionului de acordare în cuantum de 625 CHF, cu dobânda legală până la data achitării efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 364/2017 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Gherla în dosarul nr. x/2016 s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de credit de consum nr. x din 20.07.2007:

- pct. 4.1 alin. (2) - "clientul se obligă să plătească (...) comision de acordare credit de 2,5% din valoarea creditului"

- pct. 4.1 alin. (2) - "clientul se obligă să plătească (...) comision de administrare lunară a creditului de 0,30% aplicat la valoarea soldului creditului"

- pct. 4.3 - "pe parcursul derulării contractului Banca îşi rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare"

- pct. 5.3 - "pentru rambursarea anticipată, Banca va percepe Împrumutatului comisionul de rambursare anticipată (...) în prezent nivelul acestuia fiind de 5% aplicat la valoarea creditului rambursat anticipat".

A fost constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. I pct. 7 din Actul adiţional nr. x/08.02.2011, referitoare la comisionul de administrare a creditului.

A fost obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare, în sensul recalculării debitului ca urmare a neaplicării clauzelor constatate anterior ca fiind abuzive.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 625 CHF, în echivalentul RON la cursul B.N.R. din data plăţii, reprezentând comisionul de acordare, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data perceperii sumei şi până la plata efectivă.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantului sumele achitate cu titlu de comision de administrare lunară a creditului, în baza contractului de credit, cu dobânda legală aferentă, calculată începând cu data fiecărei plăţi şi până la achitarea integrală.

A fost respinsă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 390/A/2018 din 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj a fost admis formulat de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 364/2017 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Judecătoria Gherla în dosarul nr. x/2016, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Respinge cererea reclamantului A. formulată în contradictoriu cu pârâta B. S.A. privind constatarea caracterului abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 4.1 alin. (2) privind comisionul de administrare lunară din contractul de credit de consum nr. x din 20.07.2007, a clauzei cuprinsă în art. I pct. 7 din Actul adiţional nr. x/08.02.2011, precum şi cererea de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de administrare lunară a creditului, cu dobânda legală aferentă, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. S.A., cererile de recurs fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Specializat Cluj. MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ

Prin adresa emisă la 12 iulie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a înaintat dosarul având ca obiect recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 390/A/2018 din 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 17 iulie 2018.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursurilor de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Cluj.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Cluj, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Specializat Cluj MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Specializat Cluj MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 390/A/2018 din 19 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2018.