Credit contract clause abuse appeal remitted to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 11 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drăgăşani la 28 ianuarie 2016 sub dosar nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze prevăzute în contractul de credit nr. x din 24.03.2006: clauza prevăzută la pct. 2 privind comisionul de gestionare a creditului în valoare de 0,15 % din soldul creditului, clauza prevăzută la pct. 3 privind ajustarea dobânzii de 10,90 % pe an, clauza prevăzută la pct. 4 privind dobânda curentă, dobânda penalizatoare de 3.0000 puncte procentuale peste dobânda curentă, în cazul inexistenţei de disponibilităţi în contul curent, calculată la soldul de credit restant, clauza prevăzută la pct. 5, alin. (3) privind comisionul de rambursare anticipată de 3 %, clauza prevăzută la pct. 7 privind prima de asigurare lunară, până la rambursarea integrală a creditului, prin aplicarea cotei de 0,085 % la soldul lunar al creditului, prin aplicarea cotei de 0,085 % la soldul lunar al creditului şi drept consecinţă să se dispună anularea acestora şi emiterea unor noi grafice de rambursare în care să nu fie cuprinse comisioanele menţionate, obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în mod abuziv, reprezentând plată nedatorată pe care a achitat-o pentru aceste comisioane, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumei pe care a achitat-o reprezentând dobânda achitată în plus faţă de prevederile contractului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 68 din 25 ianuarie 2017, Judecătoria Drăgăşani a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. privitor la capătul de cerere referitor la pct. 7 din contractul de credit nr. x din 24 martie 2006 privind prima de asigurare lunară, a respins capătul de cerere referitor la pct. 7 din contractul de credit nr. x din 24 martie 2006 privind prima de asigurare lunară ca fiind îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 3 din contractul de credit nr. x din 24 martie 2006 în partea referitoare la modificarea procentului de dobândă, în funcţie de costul resurselor sale, astfel că dobânda anuală aferentă contractului de credit nr. x din 24.03,2006 este de 10,90 % pe an pe toată perioada derulării sale, a fost obligată pârâtă să restituie reclamanţilor sumele percepute peste dobânda de 10,90 % pe an, la care se va adăuga dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data efectuării plăţii de către reclamanţi şi până la data plăţii efective de către pârâtă, s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 4 din contractul de credit 129 din 24.03.2006 în partea privitoare la dobânda penalizatoare de 3.0000 puncte procentuale, fiind obligată pârâta să restituie reclamanţilor sumele percepute în baza acestei clauze, la care se va adăuga dobânda legală aferentă acestei sume începând cu data efectuării plăţii de către reclamanţi şi până la data plăţii efective de către pârâtă. Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la pct. 5 alin. (3) din Contractul de credit nr. x din 24.03.2006 privitoare la comisionul de rambursare anticipată, a fost obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare, cu eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive, fiind respins capătul de cerere privitor la clauza prevăzută la pct. 2 din contract referitoare la comisionul de gestionare a creditului.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B. şi pârâţii C. S.A., C. S.A. - Drăgăşani au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1329 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă a fost respins ca tardiv formulat apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 68 din 25 ianuarie 2017, pronunţată de Judecătoria Drăgăşani.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâţii C. S.A. şi C. S.A. - Drăgăşani împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., cererea de recurs fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea. MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ

Prin adresa emisă la 25 mai 2018, Tribunalul Vâlcea a înaintat dosarul având ca obiect recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1329 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 5 iunie 2018.

La termenul de judecată din 11 octombrie 2018, Înalta Curte a invocat excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului de faţă, asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., a reţinut următoarele:

Instanţa competentă să soluţioneze recursul este Curtea de Apel Piteşti.

Potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, fiind evident şi în această situaţie că sintagma "cazurile prevăzute de lege" se referă pe de o parte la principiul legalităţii căii de atac şi, pe de altă parte, la posibilitatea criticării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri pronunţate de curţile de apel.

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi. Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017.

Tot aceleaşi concluzii rezultă şi din minuta Deciziei nr. 18 din 1 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, nepublicată în Monitorul Oficial, care a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Astfel, competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, ce are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Această chestiune este prioritară faţă de chestiunea admisibilităţii unui asemenea recurs - ce include, după cum s-a arătat, cercetarea aplicării în timp a efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - deoarece aceasta din urmă poate fi analizată doar de către instanţa competentă cu soluţionarea recursului.

În aplicarea dispoziţiilor legale enunţate, instanţa competentă de a soluţiona calea extraordinară de atac a recursului este Curtea de Apel Piteşti, aceasta fiind instanţa mai mare în grad faţă de instanţa care a pronunţat decizia în apel, respectiv Tribunalul Vâlcea MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ.

Astfel, în aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Vâlcea MARAMUREŞMARAMUREŞMARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ MARAMUREŞ revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Piteşti, motiv pentru care, Înalta Curte va admite excepţia necompetenţei materiale şi va declina competenţa de soluţionare a cererii în favoarea acestei instanţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) C. proc. civ. hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1329 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2018.