ICJJ material incompetence to review appeals against tribunal decisions in civil disputes valued under 200,000 RON following constitutional invalidation of the statutory threshold.

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Reşiţa, la data 17 martie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. SARL, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la pct. 5, 6, 7 şi pct. 9 lit. b), c) şi f) din contractul de credit bancar nr. 547/AG/31.07.2007, după cum urmează: pct. 5 privind revizuirea dobânzii de referinţă semestrial la o cotaţie stabilită unilateral de către banca la care să se adauge 1,20 p.p.; pct. 6 care priveşte includerea în dobânda anuală efectivă (DAE) a comisionului de administrare, a comisionului de acordare credit, a comisionului de urmărire riscuri, precum şi alte costuri (orice alte costuri intervenite ulterior semnării contractului); pct. 7 ce priveşte că nivelul dobânzii curente la credit se stabileşte de bancă în funcţie de serviciul datoriei împrumutatului; pct. 9 lit. b) privind perceperea unui comision de acordare credit de 0,95% flat; lit. c) privind plata unui comision de administrare de 14,61 RON lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului; lit. t) comision de urmărire riscuri de 81,97 RON lunar, reprezentând un comision de 0,28% din valoarea creditului contractat.

De asemenea, s-a solicitat să se constate caracterul abuziv al următoarelor clauze cuprinse în Condiţiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit bancar nr. 547/AG/31.07.2007, - pct. 2.6. 27, 2.10.a, 2.10.c privind modul de calcul al dobânzii şi posibilitatea de revizuirea a dobânzii de referinţa semestrial la o cotaţie stabilita unilateral de către bancă, pct. 3.1. privind comisionul de acordare credit; pct. 3.7 privind modificarea comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiare; pct. 3.8. privind comisionul de urmărire riscuri; pct. 3.9. privind comisionul de administrare lunar; pct. 4.11. privind dreptul băncii să declare scadent anticipat întreg creditul, în cazul întârzierii la plată cu 30 de zile; pct. 6.3. privind dreptul băncii de a prelungi poliţele de asigurare pe cheltuiala clientului. Să se constate caracterul abuziv al înscrisului denumit angajament de plată întocmit la data de 07.06.2011 de către pârâta C. SARL prin S.C. D. S,R.L.

Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv a clauzelor arătate la pct. 5, 6, 7 şi 9 lit. b), c) şi i) din contract, a clauzelor cuprinse la pct. 2.6., 2.7., 2.10.c, 3.1, 3.7 3.8, 3.9., 4,11, din Condiţiile Generale de Creditare - Anexă la contractul de credit şi a clauzelor cuprinse în înscrisul denumit angajament de plată, să se constate nulitatea absolută a acestora şi, în consecinţă, a clauzelor din actele adiţionale la contractul de credit nr. x/31.07.2007, inclusiv din notificări sau din comunicări emise în lipsa acordului reclamantului, şi să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea către reclamant a tuturor sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor nule începând cu data încheierii contractului de credit nr. x/31.07.2007, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Prin încheierea de şedinţă din 22 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Reşiţa a fost respinsă excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile art. 194 C. proc. civ.

3. Prin sentinţa civilă nr. 386 din 6 martie 2017, Judecătoria Reşiţa a admis acţiunea formulată de reclamantul A. şi în consecinţă a constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute în art. 5, art. 6, art. 7 şi art. 9 lit. b) din Contractul de credit bancar nr. 547AG/31.07.2007, privind dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, nivelul dobânzii curente la credite şi comisionul de acordare, va constata ca fiind abuzive clauzele prevăzute în art. 2.6, art. 2.7, art. 2.10.a, art. 2.10.c, art. 3.1, art. 3.7, art. 3.8, art. 3.9, art. 4.11 şi art. 6.3 din Condiţiile generale de creditare - Anexa la contractul de credit bancar nr. 547AG/31.07.2007, privind nivelul dobânzii curente, calculul dobânzii, dreptul creditoarei de a modifica dobânda, dreptul creditoarei de a modifica dobânda de referinţă revizuibilă semestrial, comisionul de acordare credit, dreptul creditoarei de a modifica nivelul comisioanelor, comisionul de urmărire riscuri, comisionul de administrare, dreptul creditoarei de a declara scadent creditul şi dreptul creditoarei de a prelungi poliţele de asigurare, va obliga pârâta B. S.A. la restituirea către reclamant a sumelor plătite de către acesta, pârâtei în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive în perioada 31.07.2007 - 10.01.2011 şi va obligă pârâta C. SaRL la restituirea către reclamant a sumelor plătite de către acesta, pârâtei în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, începând cu data de 11.01.2011 şi până la data înlăturării acestor clauze din contractul de credit.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., instanţa a obligat pârâtele la plata către reclamant a sumei de 1200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, conform facturii nr. x/19.02.2016 şi chitanţei seria x nr. x/22.03.2016

4. Tribunalul Caraş Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia civilă nr. 780 din 25 septembrie 2017, a admis apelurile declarate de pârâţi B. S.A. şi C. S.a.R.L împotriva sentinţei civile nr. 386 din 6 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Reşiţa, în dosarul nr. x/2016.

A respins apelul formulat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii civile din data de 22 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria Reşiţa, în dosarul nr. x/2016.

A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 386 din 6 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/2016.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate la art. 5 din Contractul de credit nr. x/31.07.2007 privind revizuirea semestrială a dobânzii şi la art. 6 din acelaşi contract privind includerea în dobânda anuală efectivă a comisioanelor constatate ca fiind abuzive.

A fost respinsă cererea de constatare ca fiind abuzive clauzele stipulate la art. 2.7, art. 2.10 lit. c), art. 4.11 şi art. 6.3 din Condiţiile generale de creditare - Anexă la Contractul de credit nr. x/31.07.2007.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 386 din 6 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. x/2016.

A fost obligat intimatul-reclamant la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 RON reprezentând onorariu avocat şi respinsă în rest cererea privind cheltuielile de judecată.

5. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 20 decembrie 2017.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Caraş-Severin, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Caraş-Severin, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Timişoara, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 780 din 25 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2018.