Invalidity of cassation appeal for failure to articulate specific legal errors in agency contract termination dispute

Şedinţa publică din data de 10 octombrie 2018

Asupra cererii de recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2010, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei totale de 131.022,82 RON, cu titlu de comision contractual, rezilierea contractului de agenţie nr. x/03.02.2009 din culpa pârâtei, conform art. 21 din Legea nr. 509/2002, obligarea pârâtei la plata sumei de 720.000 RON, cu titlu de indemnizaţie de încetare a contractului, conform art. XIII pct. 6 alin. (1) din acesta şi art. 22 alin. (1) din Legea nr. 509/2002 şi obligarea pârâtei la plata sumei de 213.464,17 RON, cu titlu de indemnizaţie suplimentară de încetare a contractului conform art. XIII pct. 6 alin. (2) din acesta, ce reprezintă valoarea investiţiilor proprii efectuate de reclamantă în derularea contractului şi obligarea pârâtei la plata de cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile C. civ. - art. 969-970, art. 977-985, C. proc. civ. şi Codului comercial.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate rezilierea contractului de agenţie din culpa reclamantei-pârâte şi obligarea acesteia la plata sumelor de: 18.598 RON, contravaloarea produselor achiziţionate de reclamantă în nume propriu şi neachitate; 34.830 RON, contravaloarea comisioanelor pentru recuperare debite şi a cheltuielilor de chirie, transport, utilităţi; 24.991 RON - contravaloarea produselor constatate lipsă la operaţiunile de inventariere din 13.12.2009 şi 12.01.2010; 32.382 RON, penalităţi datorate în temeiul art. IV pct. 7 din contract, pentru înregistrarea de creanţe cu întârzieri mai mari de 90 de zile.

Prin sentinţa civilă nr. 4706 din 07.06.2013, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI - a civilă, în dosarul nr. x/2010, s-au admis în parte cererea principală şi cererea reconvenţională; s-a dispus rezilierea Contractului de agenţie nr. x/03.02.2009 din culpa pârâtei reclamante; a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 851.022,82 RON, reprezentând comision contractual şi indemnizaţie de încetare a contractului, a fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 18.598 RON, reprezentând contravaloare produse, s-au compensat în parte creanţele reciproce ale părţilor şi a fost obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 832.424,82 RON, s-au respins celelalte capete de cerere ale acţiunii principale şi cererii reconvenţionale şi s-au compensat în parte cheltuielile de judecată, fiind obligată pârâta-reclamantă la plata sumei de 11.624,22 RON cu acest titlu.

Împotriva sentinţei civile sus menţionate a formulat apel pârâta-reclamanta S.C. B. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. şi admiterii cererii reconvenţionale.

Prin decizia civilă nr. 529 din 26 iunie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, cu majoritate, a fost respins apelul ca nefondat, iar cererea de restabilire a situaţiei anterioare ca neîntemeiată, cu opinia separată a domnului judecător C., în sensul admiterii apelului, schimbării în parte a sentinţei apelate, dispunerii rezilierii contractului din culpa intimatei - reclamante, respingerii pretenţiilor reclamantei şi admiterii corelative a cererii de repunere în situaţia anterioară.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta reclamantă S.C. B. S.R.L., care a fost admis prin decizia nr. 1908 din 28 septembrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2010, fiind casată decizia civilă nr. 529 din 26.02014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă în acest dosar, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1081/2018 din 15 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a admis apelul formulat de apelanta pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4706/07.06.2013, pronunţată de secţia a VI-a Civilă a Tribunalului Bucureşti, s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a admis în parte cererea de chemare în judecată; a fost obligată pârâta reclamantă B. S.R.L. la plata către reclamanta pârâtă A. S.R.L. a sumei de 131.022,82 RON cu titlu de comision contractual şi s-a respins în rest cererea principală ca neîntemeiată; s-a admis în parte cererea reconvenţională; s-a constatat reziliat contractul de agenţie nr. x/03.02.2009 din culpa reclamantei pârâte A. S.R.L.; a fost obligată reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la plata către pârâta reclamantă B. S.R.L. a sumei de 55.113,89 RON; s-a respins în rest cererea reconvenţională; s-au compensat în parte creanţele reciproce ale părţilor şi în final a fost obligată pârâta reclamantă B. S.R.L. să plătească reclamantei pârâte A. S.R.L. suma de 75.908,93 RON; s-a costatat că suma de 75.908,93 RON a fost achitată de către pârâta reclamantă B. S.R.L. ca urmare a executării silite ce a făcut obiectul dosarului de executare nr. 350/2013 al Bej D.; a fost obligată pârâta reclamantă B. la plata către reclamanta pârâtă A. a sumei de 9.231,46 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; a fost obligată reclamanta pârâtă A. la plata către pârâta reclamantă B. a sumei de 72.182 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond; s-au compensat în parte cheltuielile de judecată şi a fost obligată în final reclamanta pârâtă A. la plata către pârâta reclamantă B. a sumei de 62.950,54 RON; a fost obligată intimata A. S.R.L. la plata către apelanta B. S.R.L. a sumei de 76.844,4 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, recurs şi rejudecarea apelului; s-a admis cererea de întoarcere a executării silite şi a fost obligată intimata reclamantă pârâtă A. S.R.L. să restituie apelantei pârâte reclamante B. S.R.L. suma de 745.828,24 RON.

În fapt, instanţa de apel a reţinut în esenţă că în decizia de casare s-a constatat că prin Contractul de agenţie nr. 252 din 3 februarie 2009, încheiat în temeiul Legii nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi (în prezent abrogată) pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de comitent, a împuternicit pe reclamanta S.C. A. S.R.L., în calitate de agent, să intermedieze, în contul şi numele său vânzarea comercială cu ridicata şi cu amănuntul de piese de schimb şi accesorii pentru autovehicule către terţi clienţi, să negocieze şi să încheie afaceri în numele şi pe seama comitentului, în judeţele Iaşi, Suceava şi Botoşani.

Contractul s-a încheiat pe o durată nedeterminată şi prevede drepturile şi obligaţiile părţilor, stabilind că pentru activitatea desfăşurată, agentul este remunerat cu un comision lunar de 43% din marja lunară medie obţinută în luna calendaristică pentru toată marfa facturată în această lună.

Prin cererea principală, intimata reclamantă pârâtă A. a solicitat instanţei să dispună rezilierea contractului de agenţie din culpa apelantei pârâte reclamante B. conform art. 21 din legea nr. 509/2002, iar prin cererea reconvenţională, B. a solicitat să se constate rezilierea contractului de agenţie din culpa reclamantei pârâte A., faţă de neîndeplinirea de către aceasta a obligaţiilor menţionate în notificarea de reziliere din data de 16.12.2009.

Totodată, prin cererea principală şi reconvenţională au fost formulate pretenţii determinate în mare măsură de culpa părţilor în neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract.

Prin urmare, instanţa de apel a constatat că în primul rând, în dezlegarea apelui se impune a se lămuri căreia dintre părţile contractului de agent îi revine culpa pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în lanţul cauzal al nerespectării contractului, în acord cu dezlegările date prin decizia de casare, obligatorii în rejudecare conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În esenţă, având în vedere că s-a constatat neîndeplinirea de către intimata A. a mai multor obligaţii contractuale, apreciate ca fiind esenţiale pentru apelanta B., având în vedere că privesc buna desfăşurare a relaţiei contractuale, profitul ce urma a fi obţinut de către apelantă în urma contractului încheiat cu agentul său A., instanţa de apel a constatat că notificarea de reziliere a contractului nr. x/16.12.2009 transmisă de către B. către A. este legală şi temeinică.

În ceea ce priveşte verificarea impusă de către instanţa de recurs instanţei de apel în rejudecare, şi anume aceea de-a analiza căreia dintre părţile contractului îi revine culpa pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, instanţa de apel a reţinut că partea în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale este intimata A., aceasta fiind partea care în lanţul cauzal al nerespectării contractului, a generat rezilierea contractului de către apelanta B.. S)-a) constatat în acest sens numărul însemnat al obligaţiilor nerespectate de către A., faptul că aceasta nu şi-a respectat obligaţiile începând cu chiar data semnării contractului (precum cea referitoare la prezentarea a două bilete la ordin).

Constatând caracterul fondat al criticii de ansamblu privind modalitatea de interpretare de către prima instanţă a prevederilor contractuale în raport de situaţia de fapt astfel cum rezultă din cuprinsul probelor administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului, în baza art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a constatat rezilierea contractului de agenţie nr. x/03.02.2009 din culpa reclamantei pârâte A..

În raport de această soluţie, în mod evident capătul din cererea principală prin care s-a solicitat să se dispună rezilierea contractului de agenţie din culpa pârâtei reclamante B. s-a apreciat ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarant recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului declarat de B. S.R.L. şi menţinerii ca legală şi temeinică a sentinţei pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 969, art. 977 şi art. 983 din C. civ., precum şi a actelor normative de reglementare financiar-contabilă, respectiv Ordinul MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008) şi Ordinul MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii (Monitorul Oficial nr. 704 din 20 octombrie 2009).

Cu privire la obligaţia A. de a contracta numai cu clienţii despre care agentul este încredinţat că sunt capabili să accepte obligaţiile de plată, sens în care sunt şi prevederile art. III pct. 12 din Contractul de agenţie nr. x/03.02.2009, consideră că instanţa de apel a dat un înţeles acestei clauze cu totul diferit de cel avut în vedere de către părţile contractante şi legitimat chiar de conduita comună concretă a părţilor pe parcursul derulării contractului, încălcând dispoziţiilor art. 969 şi art. 977 C. civ.

Consideră că, prin extensia legii, această certitudine a caracterului prexistent al creanţelor neîncasate faţă de perioada de derulare a contractului de agenţie în discuţie plasează sub spectrul văditei nelegalităţi şi decizia instanţei de apel de obligare a recurentei la plata sumei de 14.958,77 RON cu titlu de comisioane pentru recuperare debite, în condiţiile în care se dovedeşte că debitele la care se referă aceste comisioane nu au apărut în cursul derulării acestui contract de agenţie.

Recurenta susţine că instanţa de apel, prin interpretarea şi valorificarea exclusivă doar a împrejurării nerespectării cifrei de afaceri, cu ignorarea existenţei condiţiei rezolutorii convenite de părţi a existenţei unor motive al căror caracter neechivoc subiectiv urma a fi probat chiar de către intimată, s-a îndepărtat din nou de sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 969 şi art. 977 C. civ., favorizând astfel pe intimată prin degrevarea acesteia de obligaţia respectării unei clauze asumate cu putere de lege şi totodată denaturând înţelesul neechivoc al acestei clauze, diferit esenţial de cel asumat de către părţile contractante.

Cu privire la obligaţia A. de a respecta cifra de afaceri a mărfurilor din depozit (art. III pct. 13 şi anexa 5 la contract), recurenta face aprecieri asupra expertizei judiciare contabile administrată în rejudecarea apelului şi răspunsului la obiecţiuni, solicitând instanţei de recurs să aprecieze că însuşirea de către instanţa de apel a concluziei expertizei potrivit căreia recurenta ar fi încălcat obligaţia contractuală de a respecta cifra de afaceri a mărfurilor din depozit reprezintă un act de legitimare a unei pseudo-lucrări contabile şi totodată o veritabilă abdicare a instanţei de apel de la aplicarea în analiza probelor a prevederilor Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008).

Arată recurenta că B. nu a fost în măsură să pună la dispoziţia expertizei nici unul dintre aceste documente şi mai mult, din întreg setul de înscrisuri depuse la dosar, a dovedit că nu există nici măcar un singur aviz de însoţire a mărfii valid care să cuprindă semnătura de primire de către A. a mărfii menţionate pe acesta (niciun aviz de însoţire depus la dosar de către B. nu poartă semnătura destinatarului mărfii).

Distinct de criticile vizând încălcarea Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008) care îşi menţin pe deplin valabilitatea şi în cazul analizei derulate de instanţa de apel privind presupusa nerespectare de către recurentă a regulilor de acordare a creditului către clienţi, această instanţă, prin legitimarea punctului de vedere viciat al comisiei de experţi, s-a manifestat perseverent şi contrar art. 977 C. civ. aplicabil în sensul denaturării evidente a înţelesului neechivoc al unei alte clauze contractuale prevăzute de pct. 8 din Anexa 6 la contractul de agenţie.

Cu privire la obligaţia A. de a emite regulat şi de a ţine documentele şi evidenţa activităţii şi de a le transmite B. (art. III ultim punct din contract), recurenta invocă încălcarea repetată de către instanţa de apel a prevederilor Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile (Monitorul Oficial nr. 870 din 23 decembrie 2008) care este inevitabil aplicabil speţei de faţă în probarea valorii şi naturii stocurilor de marfă din depozitul laşi şi ale Ordinului MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii (Monitorul Oficial nr. 704 din 20 octombrie 2009).

Consideră că potrivit normelor legale menţionate, operaţiunea de inventariere din 13.12.2009 nu se putea efectua unilateral, în absenţa responsabilului depozitului a cărui semnătură trebuia obligatoriu să fie aplicată pe procesul-verbal şi totodată nici în lipsa unor liste atestând o evidenţă scriptică reală din punct de vedere al naturii şi certă din punct de vedere al valorii stocului de marfă.

Drept urmare, solicită să se constate că din punct de vedere legal, pretinsele diferenţe negative în gestiune de 20.154,14 RON şi respectiv 1.285,96 RON nu au fost determinate cu respectarea normelor contabile, nu au un caracter cert şi nu îi pot fi imputate.

Totodată, susţine că instanţa de apel, încălcând prevederile art. 977 şi art. 983 C. civ., a interpretat în mod denaturat conţinutul procesului-verbal din 14.01.2010 de predare-primire a gestiunii stocurilor de marjă la încetarea Contractului de agenţie nr. x/03.02.2009, act care nu echivalează cu un proces-verbal de inventariere şi care contrar opiniei instanţei de apel, nu constituie şi nu a constituit vreodată un act de recunoaştere a unor pretenţii ale B. cu privire la acoperirea unor ipotetice lipsuri, ci dimpotrivă a consfinţit neechivoc opinia comună manifestată la acel moment de către părţile contractante privind inexistenţa oricăror neconcordanţe de natură a genera posibile divergenţe patrimoniale ulterioare.

Un ultim aspect al recursului vizează solicitarea recurentei de exercitare de instanţa supremă, din perspectiva dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a unui control de principiu asupra legalităţii obligării părţii căzute în pretenţii la plata a două onorarii avocaţiale distincte pentru una şi aceeaşi fază procesuală a apelului, chiar în condiţiile în care această cale de atac a fost parcursă în două cicluri procesuale, respectiv cel al judecării iniţiale urmat cel cel al rejudecării apelului după casare.

În concluzie, recurenta-reclamantă susţine că, în speţă, culpa determinantă în compromiterea derulării corespunzătoare a contractului de agenţie nr. x/03.02.2009 nu îi aparţine, ci dimpotrivă, se circumscrie integral conduitei distructive manifestate constant de către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., conferind astfel deplină legalitate şi temeinicie acţiunii introductive inclusiv sub aspectul legitimităţii dreptului său legal la o indemnizaţie de încetare a contractului de agenţie, care i se cuvine conform dispoziţiilor art. XIII pct. 6 alin. (1) din Contract, art. 22 alin. (1) din Legea nr. 509/2002 şi art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Examinând modul în care recurenta a înţeles să motiveze recursul şi având în vedere prevederile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. de la 1865 prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea lor.

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanţa care a pronunţat hotărârea atacată şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Reglementarea art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu are posibilitatea de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Chiar dacă textul de lege sus-menţionat nu prevede în mod expres necesitatea ca aceste critici să combată soluţia instanţei de apel, în raport de argumentele de fapt şi de drept avute în vedere de această instanţă, este fără dubiu că aceste critici trebuie să vizeze considerentele instanţei anterioare, în caz contrar neexistând fundamentul exercitării unui control judiciar asupra hotărârii recurate.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă, deşi aceasta a indicat prin cererea de recurs motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă niciun element care să se subsumeze ipotezelor reglementate de acesta.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiţia dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligaţia de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.

Deşi recurenta invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, în sensul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii rezultând din aprecierea eronată a dispoziţiilor art. 969, 977 şi 983 din C. civ. şi a Ordinului MFP nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile şi Ordinului MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, Înalta Curte apreciază că aceste susţineri privind încălcarea dispoziţiilor legale de drept material referitoare la clauzele din contractul încheiat de părţi, pun în discuţie în realitate modul în care instanţa de apel a evaluat mijloacele de probă, fără a arăta în concret care a fost norma legală înfrântă de instanţa de apel prin hotărârea recurată.

Procedând în acest fel, respectiv nearătând norma legală încălcată de către instanţa de apel în cadrul evaluării probelor, recurenta-reclamantă invocă critici relative la aprecierea probatoriului, care se circumscriu laturii de temeinicie, necenzurabilă în recurs, aşa cum s-a arătat în precedent, fără a reuşi să facă o trimitere argumentată, convingătoare la textul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Consecinţa este că, pe calea acestui raţionament şi fără a demonstra încălcarea legii, recurenta - reclamantă, nemulţumită de aprecierea făcută de instanţa de apel, solicită în mod eronat ca instanţa de recurs să intre pe tărâm probator şi să facă ea însăşi o altă opţiune, în condiţiile în care recursul vizează exclusiv aspecte de legalitate.

Prin urmare, motivele invocate de recurenta-reclamantă sunt simple afirmaţii, neargumentate juridic, ce vizează în realitate nemulţumirea acesteia faţă de probatoriul administrat de instanţa de apel în rejudecare, conform întrumărilor deciziei de casare (expertiză, înscrisuri, obiecţiuni la raportul de expertiză), aspect care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv.

Nici susţinerile privind cenzurarea deciziei recurate din perspectiva nu pot fi analizate în cadrul controlului de legalitate impus de calea de atac a recursului.

Invocarea în recurs a încălcării sau aplicării greşite a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în sensul că a fost obligată la plata a două onorarii avocaţiale distincte pentru una şi aceeaşi fază procesuală a apelului nu poate fi reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin criticile formulate recurenta urmăreşte, în realitate, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată, lucru pe care instanţa de recurs nu-l poate face deoarece instanţa de apel este suverană în ceea ce priveşte acordarea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţate în apel.

Simpla nemulţumire a părţii faţă de soluţia pronunţată, fără a se dezvolta şi arăta, în concret, în ce constau greşelile săvârşite de instanţă pentru a se putea, astfel, verifica încadrarea acestuia în cazurile limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. de la 1865, nu este suficientă pentru a justifica admiterea recursului, neinvocarea unor veritabile motive de recurs fiind sancţionată de textul de lege invocat cu nulitatea cererii.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ţine de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Întrucât a pierdut procesul, recurenta-reclamantă a căzut în pretenţii faţă de intimata-pârâtă, astfel că fiind întrunite cerinţele art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată suportate de intimata-pârâtă intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în cuantum de 16.636 RON, conform dovezilor de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1081/2018 din 15 mai 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta -reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 16.636 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 octombrie 2018.