Credit agreement abusive clauses: High Court lack of jurisdiction for recourse against tribunal appeals under €200k following constitutional review of appeal thresholds
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted its exception of material incompetence and declined jurisdiction, transferring the appeal to the Bucharest District Court as the hierarchically superior competent court to hear the recourse filed by the defendant against the first-instance judgment that declared certain credit contract clauses void. The underlying dispute involved a personal loan contract where borrowers challenged the absolute nullity of abusive administrative and risk commissions, late payment penalties, and unilateral interest rate modification clauses based on the Civil Code and EU Directive 93/13/CEE. The decisive legal basis for the procedural outcome was a statutory gap following the Constitutional Court's Decision 369/2017, which struck down the threshold excluding appeals up to 1,000,000 RON from recourse; the High Court held that under Articles 97(1) and 497 of the Code of Civil Procedure, it lacks jurisdiction over appeals against tribunal decisions in monetary claims under 200,000 RON, reserving such competence for the district court to maintain the hierarchical judicial organization.
Legislator headnote
AI generatedart. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 132 C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, art. 122 C. proc. civ; Credit agreement abusive clauses: High Court lack of jurisdiction for recourse against tribunal appeals under €200k following constitutional review of appeal thresholds: The underlying dispute involved a personal loan contract where borrowers challenged the absolute nullity of abusive administrative and risk commissions, late payment penalties, and unilateral interest rate modification clauses based on the Civil Code and EU Directive 93/13/CEE. The decisive legal basis for the procedural outcome was a statutory gap following the Constitutional Court's Decision 369/2017, which struck down the threshold excluding appeals up to 1,000,000 RON from recourse; the High Court held that under Articles 97(1) and 497 of the Code of Civil Procedure, it lacks jurisdiction over appeals against tribunal decisions in monetary claims under 200,000 RON, reserving such competence for the district court to maintain the hierarchical judicial organization.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited for the examination and resolution of the exception of material incompetence raised by the court.
Full text
Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2018
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 decembrie 2016 pe rolul Judecătoria Ploieşti sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A., au solicitat ca instanţa:
a) să constate nulitatea absolută, consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor contractuale stipulate la art. 2, pct. 2.12 şi 2.13 din contractul de credit pentru nevoi personale nr. x din 14 martie 2008, respectiv comisionul de administrare şi comisionul de risc;
b) să constate nulitatea absolută, consecinţă a caracterului abuziv al clauzelor contractuale stipulate la art. 5, pct. 5.2, 5.3, art. 9, art. 11 şi art. 12, pct. 12.4 din condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit pentru nevoi personale nr. x din 14 martie 2008 cu privire la comisionul de administrare şi de risc, penalităţile de întârziere şi modificarea unilaterală a dobânzii şi implicit DAE;
c) să constate nulitatea absolută a actului adiţional la contractul de credit pentru nevoi personale nr. x din 14 martie 2008, act din 20 septembrie 2010, ca urmare a lipsei consimţământului titularului/coplătitorului contractului;
d) să o oblige pe pârâtă la restituirea/compensarea sumelor încasate în mod nelegal ca urmare a constatării nulităţii absolute a clauzelor contractuale arătate în petitele anterioare, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, art. 969, art. 978, art. 948, art. 1077-1079 din C. civ. de la 1864.
Prin sentinţa civilă nr. 7427 din 20 septembrie 2017, Judecătoria Ploieşti a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 885 din 29 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze din cuprinsul contractul de credit nr. x/14.03.2008 şi a anexei la contractul de credit (CGC): clauza de la art. 2 pct. 2.12 şi 2.13 din contractul de credit, clauza de la art. 5 pct. 5.2 şi 5.3 din CGC şi clauza de la art. 12 pct. 12.4 din CGC cu privire la comisionul de administrare şi comisionul de risc; clauza de la art. 9 din CGC cu privire la penalităţile de întârziere; clauza de la art. 1 1 din CGC cu privire la modificarea dobânzii.
A fost obligată pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 9.583 RON, reprezentând comision de administrare şi a sumei de 9.200 RON, reprezentând comision de risc, sume încasate nelegal ca urmare a constatării nulităţii absolute referitoare la clauzele privind comisionul de administrare şi comisionul de risc, precum şi la plata sumei de 1200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă, proporţional gradului de admitere a cererii de chemare în judecată.
A fost menţinută în rest sentinţa civilă apelată ca fiind temeinică şi legală.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. D. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei atacate.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 27 iunie 2018.
Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia propriei necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 C. proc. civ., reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, într-o cerere evaluabilă în bani cu valoare de până la 200.000 RON.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."
Legea nr. 2/2013, privind unele masuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a introdus prin art. XVIII alin. (2) o dispoziţie tranzitorie, prin care nivelul pragului valoric mai sus evocat a fost majorat de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, iar prin acte normative succesive s-a statuat ca această normă să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.
Din cele anterior expuse, se conchide că prin C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, legiuitorul nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, cu valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.
Hotărârile astfel pronunţate de judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost instituită nicio normă de competenţă care să stabilească expres instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.
În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la 29 martie 2018, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către instanţa de contencios constituţional, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor date de judecătorii în cererile evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON.
Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei anterior evocate relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.
Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Aşadar, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.
Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de la judecata recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."
Aşadar, prima teză a acestei nome a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră în favoarea Înaltei Curţi exclusivitatea de competenţă în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care instanţei supreme îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa această instanţă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.
Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreunul dintre aceste texte legale, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.
Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.
Pentru argumentele anterior expuse, având în vedere că decizia recurată a fost pronunţată de Tribunalul Prahova, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia cauza urmează să fie declinată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. D. S.A. împotriva deciziei nr. 885 din 29 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.