Competence of High Court to hear appeal against Tribunal decision in consumer credit case under 200,000 RON threshold

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 octombrie 2016 pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. Sucursala Bucureşti, a solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care:

1) să se constate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 3 din contractul de consum cu garanţie ipotecară nr. x/16 mai 2008 - referitoare la comisionul unic de acordare şi la comisionul de analiză -, la art. 6 din actul adiţional nr. x septembrie 2010 la acelaşi contract - referitoare la procentul de 2,25% din formula de calcul a ratei dobânzii, la art. 1 din actul adiţional din 12 mai 2015 la acelaşi contract - referitoare la cuantumul marjei de 4,25 %, toate aceste clauze fiind considerate ca având caracter abuziv;

2) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision unic de acordare, în cuantum de 366 de Euro (1% din suma creditului de 36.600 Euro), a comisionului de analiză de 180 RON pe perioada 16 mai 2008 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, cu dobânzile legale aferente debitelor datorate;

3) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în mod abuziv cu titlu de "procent", în cuantum de 2,25%, introdus cu încălcarea dispoziţiilor legale de către bancă în formula de calcul a ratei dobânzii la contractul de credit, aferent perioadei 20 septembrie 2010 - 12 mai 2015, cu dobânzile legale aferente debitelor datorate;

4) să fie obligată pârâta la restituirea sumelor încasate în mod abuziv începând cu 12 mai 2015 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, reprezentând diferenţa dintre marja de 3,75% stipulată în contract şi cea de 4,25 % din actul adiţional din 12 mai 2015, cu dobânzile legale aferente debitelor datorate şi cu statuarea pentru viitor a unei marje de 3,75%, în conformitate cu prevederile legale şi contractuale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, O.G. nr. 50/2010 şi O.G. nr. 9/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 567/2017 din 26 ianuarie 2017, Judecătoria Târgu-Jiu, secţia Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A., a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art. 3 din contractul de credit nr. x/16 mai 2008, referitoare la comisionul unic de acordare şi la comisionul de analiză şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută a acestei clauze în ceea ce priveşte comisionul unic de acordare şi comisionul de analiză.

A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului sumele încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de analiză şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume începând cu data introducerii acţiunii, respectiv 20 octombrie 2016 şi până la data plăţii efective.

A respins în rest cererea şi a obligat-o pe pârâtă la plata în favoarea reclamantului a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar pârâta B. Sucursala Bucureşti a declarat apel incident, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 639 din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul principal declarat de reclamantul A., a fost schimbată sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a constatat caracterului abuziv al art. 6 din actul adiţional 96 şi art. 1 din actul adiţional nr. x şi s-a dispus restituirea sumelor încasate în plus faţă de dobânda compusă din indicele ROBOR şi marja de la momentul încheierii contractului, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data fiecărei reţineri până la data restituirii.

A fost admis apelul incident declarat de pârâta B. Sucursala Bucureşti şi a fost respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al dispoziţiilor art. 3 din contract privind comisionul de analiză şi restituirea acestuia.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Prin încheierea din 23 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admisă cererea de îndreptare eroare materială formulată de apelantul-reclamant A. şi a fost îndreptată decizia nr. 639 din 9 octombrie 2017, în sensul că s-a trecut corect indicele EURIBOR în loc de indicele ROBOR.

Prin decizia nr. 220/2018 din 21 martie 2018, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a admis cererea de revizuire a deciziei nr. 639 din 9 octombrie 2017, pronunţată de acelaşi tribunal. A fost revizuită decizia atacată, în sensul eliminării menţiunilor referitoare la constatarea nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 1 din actul adiţional din 12 mai 2015. A fost redus de la 5547,30 RON la 500 RON onorariul avocatului revizuentei şi a fost obligat intimatul să îi plătească revizuentei 600 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 639 din 9 octombrie 2017, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ. pârâta B. Sucursala Bucureşti a declarat recurs, solicitând casarea în parte a deciziei şi respingerea apelului formulat de reclamant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 4 iunie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia propriei necompetenţe materiale asupra căreia, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în calea de atac a apelului de Tribunalul Gorj, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, privind unele masuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a introdus prin art. XVIII alin. (2) o dispoziţie tranzitorie, prin care nivelul pragului valoric mai sus evocat a fost majorat de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, iar prin acte normative succesive s-a statuat ca această normă să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

Din cele anterior expuse, se conchide că prin C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, legiuitorul nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, cu valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost instituită nicio normă de competenţă care să stabilească expres instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la 9 octombrie 2017, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către instanţa de contencios constituţional, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor date de judecătorii în cererile evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei anterior evocate relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de la judecata recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestei nome a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră în favoarea Înaltei Curţi exclusivitatea de competenţă în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care instanţei supreme îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa această instanţă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreunul dintre aceste texte legale, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru aceste argumente, raportat la pronunţarea deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, instanţa supremă impune concluzia că în speţă competenţa de soluţionare a recursului revine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia urmează să decline cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. Sucursala Bucureşti împotriva deciziei nr. 639 din 9 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.