Supreme Court material incompetence in credit contract abusive clauses case: Jurisdiction declined to Court of Appeal
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court (ICCJ) admitted an *ex officio* objection of material incompetence and declined jurisdiction to the Court of Appeal, leaving the appealed decision of the Mureș Specialized Tribunal (which had upheld the first-instance judgment declaring certain bank loan clauses abusive and ordering restitution) in force pending review by the competent appellate court. The dispute involved consumers challenging abusive clauses in a credit contract for unilateral interest rate modifications and commissions, with the procedural history including a dismissal of part of the claim as lacking interest and a subsequent appeal by the bank that was rejected by the tribunal. The decisive legal basis for the ICCJ’s lack of jurisdiction was the interplay of Articles 97(1) and 497 of the Code of Civil Procedure, which limits the Supreme Court’s appellate competence to appeals against Court of Appeal judgments, combined with the legislative vacuum following Constitutional Court Decision No. 369/2017, which required appeals against Tribunal decisions in monetary cases under 200,000 RON to be heard by the hierarchically superior Court of Appeal rather than the Supreme Court.
Legislator headnote
AI generatedart. 1089 C. civ, art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 132 alin. (1) C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ; Supreme Court material incompetence in credit contract abusive clauses case: Jurisdiction declined to Court of Appeal: The dispute involved consumers challenging abusive clauses in a credit contract for unilateral interest rate modifications and commissions, with the procedural history including a dismissal of part of the claim as lacking interest and a subsequent appeal by the bank that was rejected by the tribunal. The decisive legal basis for the ICCJ’s lack of jurisdiction was the interplay of Articles 97(1) and 497 of the Code of Civil Procedure, which limits the Supreme Court’s appellate competence to appeals against Court of Appeal judgments, combined with the legislative vacuum following Constitutional Court Decision No. 369/2017, which required appeals against Tribunal decisions in monetary cases under 200,000 RON to be heard by the hierarchically superior Court of Appeal rather than the Supreme Court.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive for declining competence in favor of the Court of Appeal Târgu-Mureş.
Full text
Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2018
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 23 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Târgu-Mureş sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei:
- 1) să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută din Contractul de credit nr. x/21 august 2007 a următoarelor clauze:
- clauza cuprinsă la pct. 3.7. din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007 - Condiţii generale de creditare, cu privire la modificarea unilaterala a dobânzii de către bancă;
- clauza cuprinsă la pct. 2.10.a. şi clauza cuprinsă la pct. 2.10.d. din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007 - Condiţii generale de creditare, pentru creditele cu dobânda revizuibilă semestrial, cu privire la modificarea unilaterală a dobânzii de referinţă fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare;
- clauza cuprinsă la pct. 7 şi pct. 8 din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007, cu privire la dobânda penalizatoare;
- clauza stipulată la pct. 9.a. din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007 cu privire la comisionul de acordare credit;
- clauzele cuprinse la pct. 9.b. din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007 şi pct. 3.9. din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007 - Condiţii generale de creditare, cu privire la comisionul de administrare credit;
- 2) să repună părţile în situaţia anterioară şi să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor achitate în temeiul Contractului de credit nr. x/21 august 2007, după cum urmează:
- 8.728,22 Euro, reprezentând sume achitate în perioada 21 august 2007 - 31 august 2016 cu titlu de dobânzi care au fost majorate unilateral de către prestator, la care se adaugă dobânda legală, reprezentând diferenţa dintre dobânda iniţiala de 27.643,81 Euro şi dobânda majorată pentru aceeaşi perioadă, în suma de 36.372,03 Euro (clauzele abuzive prevăzute la pct. 2.10.a. şi pct. 2.10.d. din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007);
- 3.189,60 Euro, reprezentând sume achitate cu titlu de comisioane pe perioada 21 august 2007 - 31 august 2016, reprezentând comision de acordare credit, comision de administrare lunară, comision de administrare cont curent (clauzele abuzive prev. la pct. 9.a. din Contractul de credit bancar nr. x din 21 august 2007);
- 3) să o oblige pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 194 din noul C. proc. civ., Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicata, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, O.U.G. nr. 174/2008, Ordonanţa de urgenta pentru modificarea şi completarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor, Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte şi pentru adaosul unui alineat la art. 1089 C. civ., Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, Directiva 93/13/CEE, Cauza C-76/10 Pohotovost" s.r.o. vs Iveta Corckovska a CJUE, art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.
Prin sentinţa civilă nr. 800/2017 din 15 februarie 2017, Judecătoria Târgu-Mureş a admis în parte cererea de chemare în judecată şi, în consecinţă, a respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al art. 2.10 lit. d) din contractul de credit şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a prevederilor din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 393/21 august 2007 prevăzute la art. 2.10.a şi art. 3.7 din Condiţiile generale de creditare - Anexă la Contractul de credit bancar şi art. 9 lit. a) şi b) din Contractul de credit bancar.
A obligat-o pe pârâtă să restituie reclamanţilor sumele de bani percepute în temeiul clauzelor cu privire la care s-a stabilit că au un caracter abuziv, respectiv sumele achitate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare şi sumele achitate cu titlu de dobândă peste dobânda iniţial stabilită în contract (7,4 % pe an).
A obligat-o pe pârâtă să achite reclamanţilor dobânda legală asupra sumelor percepute în temeiul clauzelor declarate abuzive, de la data primirii acestor sume până la restituirea lor efectivă.
A respins în rest ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta C. S.A., solicitând anularea acesteia, reţinerea cauzei spre rejudecare, cu consecinţa respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.
Prin decizia civilă nr. 165/A din 13 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş a fost respins ca neîntemeiat apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin decizia civilă nr. 1247/R din 13 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost declinată competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 16 iulie 2018.
La termenul din 9 octombrie 2018, instanţa supremă a invocat ex officio excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului.
Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".
Legea nr. 2/2013 de punere în aplicare a noului C. proc. civ. a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.
O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.
În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.
Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.
Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.
În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la 13 martie 2018, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.
Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Un atare deziderat nu a fost atins, însă, aşa încât în prezent există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
În acest context, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.
Analiza care va fi expusă în continuare relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud în realitate competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.
Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".
Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.
Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.
Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.
Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".
Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.
Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.
În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.
Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".
Având în vedere că în speţă nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.
În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:
Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.
Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi ale organizării judiciare.
Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.
Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.
Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.
Se remarcă faptul că sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.
În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.
Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Mureş, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Târgu-Mureş, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 165/A din 13 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş, în favoarea Curţii de Apel Târgu-Mureş.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.