Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 4169/2018 AI generated

Exclusion of Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions acting as appellate courts under Law 77/2016

Case Number Decizia nr. 4169/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice (ICCJ) ruled that it lacked material jurisdiction to hear the appeal and declined its competence to the Bucharest Court of Appeal, thereby leaving the Tribunal of Bucharest's decision upholding the first-instance judgment of inadmissibility for the mortgage foreclosure notice in force; the case involved a challenge by a borrower against a bank's notification of foreclosure under Law no. 77/2016, where the borrower successfully argued the notice failed statutory admissibility requirements in both the first instance and on appeal. The decisive legal basis was the interpretation of Article 97(1) of the Code of Civil Procedure in conjunction with Article 497, which limits the ICCJ's appellate jurisdiction to decisions rendered by Courts of Appeal, thereby excluding appeals against decisions rendered by Tribunals acting as first-level appellate courts, and the ICCJ applied the principle of hierarchical judicial organization to assign competence to the next superior court in the pyramidal structure, the Court of Appeal.

Legislator headnote

AI generated

art. 132 alin. (1) C. proc. civ, art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, art. 95 pct. 2 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 497 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ; Exclusion of Supreme Court jurisdiction over appeals against tribunal decisions acting as appellate courts under Law 77/2016: Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere în care competenţa de primă instanţă a judecătoriei este atrasă de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, iar competenţa tribunalului ca instanţă de apel se determină conform art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

Keywords

AI generated
banking law mortgage foreclosure judicial law lack of jurisdiction interpretation of a judgment notification of the decision

Cited Legislation

AI generated

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin contestaţia înregistrată la 3 iunie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului III Bucureşti sub nr. x/2016, contestatoarea A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimaţii B. şi C., să constate inadmisibilitatea Notificării înregistrate sub nr. de intrare 40.490 din 23 mai 2016 privind darea în plată a imobilului reprezentând apartamentul cu nr. x, număr cadastral x şi numărul de carte funciară x situat în Bucureşti, str. x, compus din două camere de locuit şi dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 38,60 m.p. plus 7,16 m.p. balcon, împreună cu o boxă subsol în suprafaţă de 4,00 m.p. şi o cameră de serviciu aflată la etaj 4, în suprafaţă de 3,33 m.p., împreună cu cota indiviză din părţile şi dependinţele comune ale imobilului bloc, în vederea stingerii creanţei izvorâtă din Contractul de credit nr. x din 6 iulie 2007, încheiat între contestatoare şi pârâta B., cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 77/2016, Directiva 2014/17/UE, Directiva 1993/13/CEE, Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Tratatul privind Uniunea Europeană, C. proc. civ., precum şi orice altă prevedere legală incidentă.

Prin sentinţa civilă nr. 5832 din 12 mai 2017, Judecătoria Sectorului III Bucureşti, secţia Civilă a admis contestaţia formulată de A. şi a constatat că notificarea înregistrată la sediul central al contestatoarei sub nr. x/23 mai 2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate stabilite de Legea nr. 77/2016.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimaţii B. şi C., solicitând admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecata ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 901/2018 din 2 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul ca nefondat; a respins cererea apelanţilor de acordare a contravalorii taxei de timbru cu titlul de cheltuieli de judecată ca neîntemeiată şi a luat act că în cuvântul pe fond au arătat expres că îşi rezervă dreptul de a solicita acordarea celorlalte cheltuieli de judecată pe cale separată; a luat act că în cuvântul pe fond intimata a arătat expres că îşi rezervă dreptul de a solicita acordarea de cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. şi C., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 7 mai 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel, într-o cerere în care competenţa de primă instanţă a judecătoriei este atrasă de dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, iar competenţa tribunalului ca instanţă de apel se determină conform art. 95 pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Cea de-a doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Bucureşti, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinată cauza în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-contestatori B. şi C. împotriva deciziei nr. 901/2018 din 2 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.