Appeal against tribunal appellate decision on abusive bank clauses referred to Court of Appeal for lack of Supreme Court jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la 9 iulie 2015 pe rolul Judecătoriei Piteşti sub nr. x/2015, contestatorul A., în contradictoriu cu intimaţii Biroul Executorului Judecătoresc B., C. S.A.R.L., prin S.C. D. S.R.L., E. S.A. - prin Sucursala Piteşti, a formulat contestaţie la titlu şi contestaţie la executare, solicitând instanţei:

- anularea tuturor actelor şi formelor de executare silită dispuse în dosarul nr. x/2015 ca fiind nelegale si netemeinice;

- constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5 din contractul de credit bancar nr. x/25 ianuarie 2008 referitoare la dobânda variabilă şi a clauzelor contractuale prevăzute la art. 2 pct. 2.10 a., 2.10 b., 2.1.1 a din condiţiile generale de creditare - anexa la contractul de credit bancar;

- constatarea caracterului abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 9 din contractul de credit bancar nr. x/25 ianuarie 2008: comision de rambursare anticipată, comision de acordare a creditului, comision de administrare, comision de urmărire riscuri;

- obligarea pârâtei E. S.A.- Sucursala Piteşti la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de acordare, comision de administrare, respectiv comision de urmărire riscuri, sume ce urmează a fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie la data plăţii;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care le va avansa.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 1341 şi următoarele C. civ., art. 1469 şi următoarele C. civ., precum şi art. 712, art. 713 şi următoarele C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 7638/2016 din 9 decembrie 2016, Judecătoria Piteşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei E. S.A. şi excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la titlu invocate prin întâmpinare de intimata E. S.A.

A respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a societăţii C. S.A.R.L., invocată de contestator prin cererea precizatoare depusă la 10 iunie 2016.

A admis în parte cererea formulată de contestatorul A. şi a constatat caracterul abuziv al clauzei cuprinse în art. 5 din contractul de credit bancar nr. x/25 ianuarie 2008 ultima teză privind "sintagma dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile E.", ca şi al clauzei cuprinse în art. 2.10.a alin. (1) din Condiţii generale de creditare - Anexă la contractul de credit bancar, sens în care a dispus eliminarea acestora din contract.

A anulat în parte actele de executare efectuate în dosarul de executare silită nr. x/2015 al B.E.J. B., numai în privinţa dobânzii excedentare calculate în baza clauzelor contractuale anulate.

A respins celelalte solicitări.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel intimatele C. S.A.R.L., prin S.C. D. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi respingerea contestaţiei la executare, precum şi E. S.A, solicitând repunerea în termenul de apel, admiterea apelului şi modificarea sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii contestaţiei la executare.

Prin decizia nr. 3936/2017 din 21 decembrie 2017, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a băncii şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, reiterate în apel de E. S.A.

A respins cererea de repunere în termen formulată de E. S.A. şi a respins ca nefondate apelurile declarate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta E. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 6 iulie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 alin. (1) C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal în apel.

Cauza a fost soluţionată în primă instanţă de judecătorie, competentă în soluţionarea contestaţiei la executare conform normelor speciale de competenţă materială şi teritorială prevăzute de art. 714, raportat la art. 651 C. proc. civ., iar în apel de tribunal, conform dispoziţiilor art. 95 pct. 2 C. proc. civ., instanţa de apel confirmând faptul că învestirea instanţelor s-a făcut pe calea contestaţiei la executare.

În acest context, trebuie subliniat că, în cauză, este lipsită de relevanţă valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, competenţa materială a judecătoriei fiind atrasă de dispoziţiile legale indicate în precedent.

Aşadar, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.

Drept urmare, efectele deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, nu se produc în cauză, astfel că nu se impune vreo referire la considerentele acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Cea de-a doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel, sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ., care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia contestaţiilor la executare instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94 - 97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Argeş, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Piteşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta E. S.A. împotriva deciziei nr. 3936/2017 din 21 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.