Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 4145/2018 AI generated

Jurisdictional vacuum for appeals against tribunal judgments in civil cases under 200,000 RON following constitutional annulment of appellate threshold exemption

Case Number Decizia nr. 4145/2018
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Inadmissible

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania (High Court of Cassation and Justice) admitted its own lack of material jurisdiction and declined competence, referring the case to the Bacau Court of Appeal, thereby leaving the Tribunal's interlocutory decision on the merits intact pending appeal. The dispute involved a bank's appeal against a first-instance judgment concerning a CHF-denominated mortgage credit contract, where the court had frozen the exchange rate, declared certain fee clauses abusive, and ordered the repayment of overpaid sums; the total claim value was below 200,000 RON. The Supreme Court held that under the Civil Procedure Code, it lacks jurisdiction to hear appeals against tribunal decisions in cases valued under 200,000 RON, citing a legislative vacuum following the Constitutional Court's 2017 decision striking down the exemption from appellate review for cases up to 1,000,000 RON, and applied the principle of hierarchical judicial organization to assign jurisdiction to the Court of Appeal.

Legislator headnote

AI generated

art. 1179 C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 132 C. proc. civ, art. 483 alin. (2) C. proc. civ, art. 95 pct. 1 C. proc. civ, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992; Jurisdictional vacuum for appeals against tribunal judgments in civil cases under 200,000 RON following constitutional annulment of appellate threshold exemption: Prin decizia nr. 28/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a fost admis în parte apelul declarat, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-au constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 4.11 lit. b), art. 5.5 şi art. 8.1 alin. (9) din contractul de credit şi art. 1 alin. (8), art. 1 alin. (9) pct. 6.4 din Anexa I din Actul Adiţional privind comisionul lunar de administrare şi s-a dispus restituirea către apelanţi a sumei de 5.978,72CHF cu dobânda legală.

Keywords

AI generated
civil jurisdictional conflict Civil Procedure Code judicial review value in dispute annulment of contract constitutional principle
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 iulie 2015 pe rolul Judecătoriei Oneşti sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care:

1) să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar CHF- LEU pentru efectuarea tuturor plăţilor în temeiul contractului de credit nr. x din 20 decembrie 2007 la valoarea cursului de schimb de la data încheierii contractului (2,1041 RON pentru un franc elveţian), respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursarea creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând ca pârâta să restituie sumele plătite în plus;

2) să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a următoarelor clauze contractuale din contractul de credit nr. x din 20 decembrie 2007 şi din actul adiţional nr. x din 29 noiembrie 2010: clauzele contractuale care prevăd dobânda variabilă, respectiv clauzele prevăzute în contractul de credit la art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3, art. 4.6 şi art. 1 alin. (2) din actul adiţional; clauza care instituie un comision de acordare credit art. 4.1 lit. a); clauze care prevăd perceperea unui comision lunar de administrare credit: art. 4.11 lit. b), art. 5.5, art. 8.1 alin. (9) şi art. 1 alin. (8), art. 1 alin. (9), pct. 6.4 din actul adiţional; clauze care stabilesc obligaţia împrumutaţilor de a încheia contracte de asigurare cu o societate de asigurare agreată de către pârâtă - art. 7.1, art. 7.3;

3) obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, art. 1179 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 988 din 2 mai 2017, Judecătoria Oneşti a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - LEU şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit ipotecar nr. x/20 decembrie 2007 la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv, 2,1342 RON/CHF, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului.

A obligat o pe pârâta C. S.A. să restituie reclamanţilor suma de 65.982,25 RON cu dobândă în sumă de 8.055,79 RON, reprezentând suma plătită în plus ca urmare a altui curs valutar în perioada 20 decembrie 2007 - 31 ianuarie 2017.

A menţinut celelalte clauze ale contractului de credit ipotecar nr. x din 20 decembrie 2007.

A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanţilor suma de 3.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi pentru netemeinicie.

Prin decizia nr. 28/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal a fost admis în parte apelul declarat, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-au constatat ca fiind abuzive clauzele prevăzute la art. 4.11 lit. b), art. 5.5 şi art. 8.1 alin. (9) din contractul de credit şi art. 1 alin. (8), art. 1 alin. (9) pct. 6.4 din Anexa I din Actul Adiţional privind comisionul lunar de administrare şi s-a dispus restituirea către apelanţi a sumei de 5.978,72CHF cu dobânda legală.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate şi a fost obligată intimata la plata sumei 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pârâta C. S.A., prin Sucursala Iaşi a declarat recurs, solicitând casarea deciziei acesteia şi, în rejudecare, respingerea apelului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la 15 iunie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia propriei necompetenţe materiale asupra căreia, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 132 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate în calea de atac a apelului de Tribunalul Bacău, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, privind unele masuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a introdus prin art. XVIII alin. (2) o dispoziţie tranzitorie, prin care nivelul pragului valoric mai sus evocat a fost majorat de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, iar prin acte normative succesive s-a statuat ca această normă să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

Din cele anterior expuse, se conchide că prin C. proc. civ., adoptat prin Legea nr. 134/2010, legiuitorul nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, cu valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost instituită nicio normă de competenţă care să stabilească expres instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

În speţă, hotărârea atacată a fost pronunţată la 16 ianuarie 2018, ulterior publicării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale a României în Monitorul Oficial.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către instanţa de contencios constituţional, ar fi fost util ca legiuitorul primar (Parlamentul României) sau cel delegat (Guvernul României), dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor date de judecătorii în cererile evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Înalta Curte notează că instanţa de contencios constituţional nu a reţinut în considerentele deciziei nr. 369/2017 că toate recursurile s-ar afla în competenţa de soluţionare a instanţei supreme; dimpotrivă, analiza de detaliu a deciziei anterior evocate relevă că, în acord cu dispoziţiile procedurii civile, Curtea Constituţională a recunoscut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are exclusivitate în judecarea recursurilor.

Pe de altă parte, Curtea Constituţională nici nu ar fi putut stabili competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, deoarece ea se pronunţă numai în limitele competenţei sale, fără a putea să transgreseze în cele ale legiuitorului; or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Aşadar, de lege lata nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în cele ce succed relevă faptul că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de la judecata recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestei nome a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră în favoarea Înaltei Curţi exclusivitatea de competenţă în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care instanţei supreme îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa această instanţă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă faptul că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Se cuvin reiterate, în acest context, dispoziţiile art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, aşa cum rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreunul dintre aceste texte legale, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani cu valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, nicio dispoziţie în vigoare neîngăduind concluzia potrivit căreia un atare sistem ar fi fost până în prezent abandonat.

Pentru aceste argumente, raportat la pronunţarea deciziei recurate de către Tribunalul Bacău, instanţa supremă impune concluzia că în speţă competenţa de soluţionare a recursului revine Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia urmează să decline cauza.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., prin Sucursala Iaşi, împotriva deciziei nr. 28/2018 din 16 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi Fiscal, în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.