Return of construction performance guarantees; sufficiency of appellate court reasoning on statutory limitation and guarantee calculation challenges

Şedinţa publică din data de 9 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 5 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă sub nr. x/2010, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 137.546,46 euro, compusă din 66.369,15 euro debit restant, constând în garanţia de bună-execuţie conform contractelor de execuţie lucrări nr. x şi 230 din 22 februarie 2005 şi 71.177,31 euro debit restant, constând în garanţia de bună-execuţie datorată în baza contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003, precum şi la plata sumei totale de 155.735,83 euro penalităţi de întârziere, după cum urmează:

- 55.748,56 euro penalităţi de întârziere calculate de la 15 decembrie 2008 până la 30 iunie 2010, conform contractelor de execuţie lucrări nr. x şi 230 din 22 februarie 2005;

- 99.987,27 euro penalităţi de întârziere calculate de la 3 decembrie 2007 până la 30 iunie 2010, conform contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003 şi în continuare la plata de penalităţi în cuantum de 0,15%, calculate la debitul restant de la data introducerii acţiunii până la data plăţii efective a acestuia, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 581 şi următoarele din C. proc. civ. de la 1865.

Prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională depuse la dosar la 14 septembrie 2010, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea acţiunii introductive, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 94.051,51 RON, reprezentând plată nedatorată şi la plata penalităţilor în sumă de 14.137 RON, calculate conform art. 23 pct. 23.1 din contract, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 18 septembrie 2017, prima instanţă a disjuns cererea reconvenţională formulată de pârâta B. S.A., înregistrând-o sub nr. x/2017, pentru a fi judecată separat de cererea principală.

Prin sentinţa civilă nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., şi a obligat-o pe pârâta B. S.A. în favoarea acesteia la plata sumei de 339.225,31 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie şi la plata de penalităţi în cuantum de 0,15% calculate la acest debit.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că cererea dedusă judecăţii are ca obiect pretenţii, constând în sume de bani reţinute de pârâtă în baza contractelor de execuţie lucrări încheiate între părţi sub nr. x din 3 septembrie 2003 şi nr. 166 din 22 februarie 2005, cu titlu de garanţie de bună-execuţie.

În analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, prima instanţă s-a raportat la procesul-verbal nr. x din 24 noiembrie 2006, încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnică Timişoara, care a fost semnat şi de reprezentanţii ambelor părţi litigante, apreciind acest moment ca fiind cel de la care a început să curgă termenul de garanţie de cel puţin 12 luni prevăzut în contract, care s-a împlinit la 3 decembrie 2008, data semnării recepţiei finale de către beneficiarul lucrării, Universitatea Politehnica Timişoara, conform procesului-verbal de recepţie finală nr. x din 3 decembrie 2008.

Astfel, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte garanţia solicitată de reclamantă în temeiul contractului nr. x din 3 septembrie 2003, reţinând că termenul de prescripţie de 3 ani, înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restuirea garanţiei, a început să curgă de la 3 decembrie 2008, astfel că nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acţiunii introductive.

Totodată, tribunalul, în analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă şi referitor la pretenţiile decurgând din contractul nr. x din 22 februarie 2005, a avut în vedere procesul-verbal nr. x din 15 decembrie 2007 încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnică Timişoara, în considerarea împrejurării că acesta a fost semnat şi de reprezentanţii ambelor părţi litigante. Astfel, aşa cum s-a reţinut în precedent referitor la procesul-verbal nr. x din 24 noiembrie 2006, s-a considerat că data semnării evocatului proces-verbal constituie momentul de la care a început să curgă termenul de garanţie, care s-a împlinit la 3 decembrie 2008, data semnării recepţiei finale de către beneficiarul lucrării Universitatea Politehnica Timişoara, conform procesului-verbal de recepţie finală nr. x din 3 decembrie 2008.

Din perspectiva celor anterior consemnate, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că acţiunea introductivă a fost promovată în interiorul termenului de 3 ani de prescriţie extinctivă, în contextul în care acesta a început să curgă de la 3 decembrie 2008, iar acţiunea introductivă a fost promovată de reclamantă la 5 iulie 2010.

Referitor la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor şi pârâta B. S.A., în calitate de antreprenor general şi a avut ca obiect lucrarea "Reparaţie capitală la Căminul 22 C" pentru beneficiarul final Universitatea Politehnică din Timişoara.

Potrivit actului adiţional nr. x la evocatul contract (exemplarul depus de reclamantă în probaţiune la dosarul cauzei), valoarea finală a lucrării a fost convenită de părţi la suma de 2.931.289,47 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din acelaşi act adiţional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în septembrie 2006.

În continuare, s-a consemnat că părţile în litigiu au contestat valoarea finală a lucrării aferente acestui contract, precum şi data recepţiei finale a lucrării, aspecte ce au făcut obiectul unei pângeri penale formulate de pârâtă împotriva reprezentantului reclamantei, D., soluţionată prin ordonanţa din 9 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 47.872,36 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, tribunalul a reţinut, în esenţă, că aceasta este suma reţinută de pârâtă de la reclamantă cu acest titlu.

În argumentare, instanţa a avut în vedere înscrisurile depuse de părţi în probaţiune şi concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul judiciar E., modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecţiunile formulate, potrivit cărora valoarea totală a facturilor fiscale emise de reclamantă către pârâtă în intervalul 12 noiembrie 2003 - 29 decembrie 2005 a fost de 2.834.036,83 RON (TVA inclus), iar din această sumă pârâta a achitat în perioada 24 noiembrie 2003 - 10 ianuarie 2007 sume în valoare totală de 2.755.304,76 RON. Din suma rămasă de achitat, conform celor de mai sus, tribunalul a dedus sumele de 26.600,29 RON, 2.043,4 RON şi 2.216,02 RON, notând referitor la acestea că între părţi a operat compensaţia legală, câtă vreme, potrivit art. 13.2 alin. (2) din contract, costurile pentru utilităţi se suportă de subantreprenor, adică de reclamantă, neavând relevanţă faptul că nu s-a încheiat un proces-verbal de compensare pentru aceste sume cătă vreme compensaţia a intervenit de plin drept. Astfel, în final, tribunalul a conchis că din suma totală de 2.834.036,83 RON facturată de reclamantă în baza contractului nr. x din 3 septembrie 2003 nu a fost încasată suma de 47.872,36 RON.

Referitor la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a notat că acesta a fost încheiat între reclamanta A. S.R.L., în calitate de executant şi pârâta B. S.A., în calitate de beneficiar şi a avut ca obiect lucrarea "Bazin de înot acoperit şi amenajări exterioare la F. nr. 2 G.".

Potrivit actului adiţional nr. x la contract, invocat de reclamantă, valoarea finală a contractului a fost de 6.971.226,2 RON, cu TVA inclus, iar potrivit art. 3 din acelaşi act adiţional termenul de finalizare a lucrărilor a fost stabilit în decembrie 2007.

Şi acest act adiţional a făcut obiectul cercetării penale în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, soluţia de clasare la care s-a făcut referire în precedent vizând şi acest act adiţional.

Pentru a hotărî obligarea pârâtei în favoarea reclamantei la plata sumei de 260.493,24 RON, reprezentând garanţie de bună-execuţie la contractul nr. x din 22 februarie 2005, tribunalul a reţinut, în esenţă, că aceasta este suma pe care pârâta o mai are de restituit reclamantei din suma totală achitată cu acest titlu, din care restituise parţial suma de 200.000 RON.

În susţinerea acestei concluzii, prima instanţă s-a raportat la înscrisurile depuse de părţi şi la concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de expertul judiciar E., modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecţiunile formulate.

Pentru considerentele menţionate anterior, în baza prevederilor art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864, act normativ incident în speţă raportat la data încheierii contractelor, tribunalul a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat-o pe pârâtă în favoarea acesteia la restituirea sumei de 308.365,6 RON (47.872, 36 + 260.493,24) reprezentând garanţie de bună-execuţie.

În ceea ce priveşte penalităţile solicitate de reclamantă, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 23.2 din contractele nr. x din 3 septembrie 2003 şi nr. 166 din 22 februarie 2005, în cazul în care antreprenorul general nu plăteşte sumele restante în termen de 28 de zile de la data la care trebuia efectuată plata, acestuia îi revine obligaţia de plată a unor penalităţi, reprezentând echivalentul cotei de 0,15% din plata neefectuată.

Astfel, având în vedere că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală şi nu a restituit garanţia de bună-execuţie în termen de 28 de zile, calculate de la data recepţiei finale a ambelor lucrări, respectiv de la 3 decembrie 2007, tribunalul a dat eficientă clauzelor penale evocate, stabilind în sarcina pârâtei obligaţia de a plăti reclamantei penalităţi în cuantum de 0,15% la suma de plată restantă de 308.365,6 RON (47.872,36 + 260.493,24), reprezentand garanţie de bună-execuţie.

În considerarea celor mai sus expuse şi în baza art. 969, 970 şi 983 din C. civ. de la 1864, tribunalul a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L.

Împotriva sentinţei civile nr. 1642/LP/PI din 21 decembrie 2017 a Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă au declarat apeluri atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin memoriul depus în susţinerea căii ordinare de atac exercitate, reclamanta A. S.R.L., a criticat sentinţa atacată în ceea ce priveşte modul de calcul al penalităţilor de întârziere, susţinând că se impune rejudecarea cauzei şi schimbarea, în parte, a hotărârii atacate.

În acest sens, a arătat că tribunalul a reţinut în mod eronat că penalităţile de întârziere în cuantum de 0,15% se calculează prin raportare la totalul sumei restante şi nu pe zile de întârziere, astfel cum părţile contractante au avut în vedere la încheierea contractului.

Sub acest aspect, a menţionat că prima instanţă a interpretat greşit clauza 23.2 din contractul nr. x din 3 februarie 2003, subliniind că aceasta relevă fără echivoc intenţia părţilor la data încheierii convenţiei, în sensul că penalităţile de întârziere prevăzute curg pentru fiecare zi de întârziere şi nu prin raportare la cuantumul total al debitului.

De asemenea, a susţinut că interpretarea tribunalului a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 970, 977-985 din C. civ. de la 1864, care statuează asupra regulilor de interpretare a contractului şi care impun cu exigenţă ca interpretarea clauzelor să se facă pornind de la voinţa reală a părţilor, nu de la forma în care aceasta a fost exprimată.

În continuare, apelanta-reclamantă a subliniat că, în speţă, voinţa părţilor a fost dovedită atât cu înscrisul constatator al contractului, în forma apreciată de tribunal ca fiind conformă realităţii, cât şi cu declaraţia martorului H., acesta fiind însăşi persoana care, în calitate de prepus al pârâtei - consilier juridic şi apoi avocat, a participat la interpretarea clauzelor contractuale împreună cu administratorul societăţii pârâte, depoziţie ce a fost însă complet ignorată de instanţă.

În acelaşi sens, a susţinut că în mod greşit, în interpretarea clauzei nr. 23.2 din contract, tribunalul a acordat prevalenţă regulii statuate la art. 983 C. civ., potrivit căreia interpretarea se face în folosul celui care se obligă, aceasta având, în opinia autoarei, caracter subsidiar celorlalte reguli, legiuitorul impunând inclusiv ordinea acestora, astfel că trebuia dată eficienţă în mod prioritar normelor prevăzute la art. 979 şi 980 din acelaşi Cod.

În final, apelanta-reclamantă a solicitat instanţei de prim control judiciar să înlăture eroarea de aplicare a normelor de drept material privind interpretarea contractului şi să analizeze clauza menţionată în sensul avut în vedere de părţi la încheierea contractului, precum şi conform obiceiului locului şi sensului atribuit în general acestui tip de clauze, respectiv pe zile de întârziere şi nu în mod global.

Prin memoriul de apel depus la dosar, pârâta B. S.A. a solicitat respingerea în tot a acţiunii introductive, în principal ca fiind prescrisă şi în subsidiar ca neîntemeiată. Într-un al doilea subsidiar, a solicitat recalcularea sumelor presupus datorate, conform susţinerilor sale consemnate la punctele l .b) şi 2. b) din memoriul depus la dosar şi, pe cale de consecinţă, diminuarea sumei la plata căreia a fost obligată de la 308.365,6 RON, la 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON) şi modificarea în acelaşi sens şi a sumei la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%.

Prin decizia civilă nr. 361/A din 7 iunie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

Pentru a decide astfel asupra apelului declarat de reclamanta A. S.R.L., instanţa de prim control judiciar a înlăturat critica acestei părţi potrivit căreia în mod greşit tribunalul a reţinut că penalităţile de întârziere în cuantum de 0,5% se calculează prin raportare la totalul sumei restante şi nu pe zile de întârziere.

În acest sens, curtea a notat că, potrivit clauzelor stipulate la art. 23.2 din contractele nr. x din 3 februarie 2003 şi nr. 166 din 22 februarie 2005 încheiate între părţi, în cazul în care antreprenorul general nu achită facturile emise în temeiul contractului în termen de 28 de zile de la scadenţă, îi revine obligaţia de a plăti, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,15% din plata neefectuată.

Astfel, instanţa de prim control judiciar a consemnat că a înlăturat susţinerile apelantei-reclamante potrivit cărora penalităţile se calculează pe zile de întârziere, întrucât în cele două contracte încheiate nu se regăseşte stipulată vreo clauză în sensul celor susţinute de apelanta-reclamantă, voinţa părţilor fiind astfel cum în mod corect a reţinut prima instanţă, respectiv că penalităţile de întârziere în cuantum de 0,15 % se calculează prin raportare la totalul sumei restante. Curtea a mai notat că nici declaraţia martorului H. nu a dovedit existenţa vreunui alt acord între părţi decât cel cuprins în art. 23.2 din contractele anterior menţionate, în contextul în care acest martor nu a fost prezent la încheierea contractelor şi, conform propriilor declaraţii, nu a cunoscut cuprinsul acestora.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâta B. S.A., curtea de apel a reţinut caracterul nefondat şi al acestei căi de atac, notând că prima instanţă a apreciat în mod corect că acţiunea introductivă a fost formulată de reclamantă în interiorul termenului de prescripţie, iar pe fond, admiţând în parte acţiunea, a obligat-o în mod corect pe pârâtă la plata sumei de 308.365,6 RON cu titlul de garanţie de bună-execuţie şi la plata unei penalităţi de 0,15 % calculată la această sumă.

Astfel, a notat că prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat restituirea sumelor reţinute de pârâtă cu titlu de garanţie de bună-execuţie în baza contractelor de execuţie lucrări nr. x din 3 septembrie 2003 şi nr. 166 din 22 mai 2005, încheiate de părţi.

De asemenea, urmare a analizei materialului probatoriu administrat, curtea de apel a consemnat că pârâta a achitat integral contravaloarea facturilor aferente lucrărilor efectuate de reclamantă în baza contractului nr. x din 3 septembrie 2003, reţinând doar garanţia de bună-execuţie în sumă de 47.872,36 RON. Similar instanţa de prim control judiciar a consemnat că pârâta a achitat integral şi contravaloarea facturilor pentru lucrările efectuate de reclamantă în baza contractului nr. x din 22 februarie 2005, reţinând doar garanţia de bună-execuţie, pe care a restituit-o parţial, în limita sumei de 200.000 RON, nefiind restituită garanţia în sumă de 260.493,24 RON.

Cu privire la primul contract încheiat între părţi, respectiv la contractul nr. x din 3 septembrie 2003, în baza căruia reclamanta a executat şi finalizat lucrarea "Reparaţie capitală la Căminul 22 C", curtea de apel a reţinut că în mod corect prima instanţă a valorificat raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul judiciar E., astfel cum a fost modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecţiuni şi a conchis că valoarea totală a facturilor emise de reclamantă către pârâtă în perioada 12 noiembrie 2003-29 decembrie 2005 este de 2.834.036,83 RON (TVA inclus), din care în perioada 24 noiembrie 2003-10 ianuarie 2007 pârâta a achitat sume în valoare totală de 2.755.304,76 RON.

Astfel, a mai notat că în mod corect, coroborând probele administrate, prima instanţă a constatat că, pentru acest contract, din suma totală de 2.834.036,83 RON, facturată de reclamantă nu a fost încasată de aceasta suma de 47.872,36 RON, creanţa nefiind prescrisă, raportat la împrejurarea că termenul de prescripţie a început să curgă de la 3 decembrie 2008.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea contract încheiat între părţi, respectiv contractul nr. x din 22 februarie 2005, curtea de apel a reţinut că raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul judiciar E., astfel cum a fost acesta modificat prin răspunsul nr. 3 la obiecţiuni (f. x vol. III), a conchis că, în ceea ce priveşte acest contract, valoarea totală a facturilor emise de reclamantă în baza acestuia este de 6.971.137,03 RON (TVA inclus), din care în perioada 18 aprilie 2005-29 aprilie 2008 pârâta a achitat sume în valoare totală de 6.710.643,79 RON din suma totală facturată de reclamantă, nefiind încasată suma de 260.493,24 RON.

Din expertiza administrată în primă instanţă, a notat curtea de apel, a rezultat că pârâta a constituit garanţia de bună-execuţie prin reţineri lunare de 5% din valoarea facturilor aflate la decontare, conform clauzelor din cele două contracte menţionate anterior, conform anexelor 2 şi 4 din raportul de expertiză, şi a mai rezultat că pârâta a restituit o parte din garanţia reţinută în suma de 200.000 RON, prin transfer bancar la 24 aprilie 2008, aspect recunoscut şi de pârâtă prin întâmpinare.

Astfel, a conchis că pârâta a achitat integral sumele din facturile aferente lucrărilor efectuate de reclamantă în baza contractului nr. x din 22 februarie 2005, reţinând doar garanţia de bună-execuţie, pe care a restituit-o parţial, în limita sumei de 200.000 RON, nefiind restituită garanţia în sumă de 260.493,24 RON.

Având în vedere că procesul-verbal nr. x din 15 decembrie 2007, încheiat cu beneficiarul final Universitatea Politehnica Timişoara a fost semnat şi de reprezentanţii ambelor părţi litigante, curtea de apel a apreciat că acesta a fost considerat de instanţă în mod corect momentul de la care a început să curgă termenul de garanţie, care s-a împlinit la 3 decembrie 2008, data semnării recepţiei finale de către beneficiarul lucrării Universitatea Politehnică Timişoara, conform procesului-verbal de recepţie finală nr. x din 3 decembrie 2008.

Prin urmare, de la 3 decembrie 2008 a apreciat şi instanţa de prim control judiciar că începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani înăuntrul căruia reclamanta putea să solicite restituirea garanţiei, termen care nu era împlinit la 5 iulie 2010, data promovării acţiunii din prezenta cauză.

În ceea ce priveşte penalităţile solicitate de reclamantă, curtea de apel a notat că prima instanţă a reţinut în mod corect că, potrivit art. 23.2 din contractul nr. x din 3 februarie 2003, în cazul în care antreprenorul general nu plăteşte sumele restante în termen de 28 de zile de la data la care trebuia efectuată plata, acesta are obligaţie de a plăti ca penalităţi o sumă echivalentă cu o cotă procentuală de 0,15% din plata neefectuată.

De asemenea, a avut în vedere şi clauza contractuală similară prevăzută la art. 23.2 din contractul nr. x din 22 februarie 2005.

În considerarea acestor argumente, în baza art. 296 C. proc. civ. curtea de apel a respins apelurile declarate de ambele părţi litigante.

Împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pârâta B. S.A. a declarat recurs, invocând cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865 (în continuare C. proc. civ.).

În memoriul depus la dosar, recurenta a arătat că decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive străine de natura pricinii.

Astfel, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susţinut că analiza instanţei de prim control judiciar asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a limitat la argumente în fundamentarea concluziei că în speţă nu s-a împlinit termenul de prescipţie extinctivă, fără să motiveze înlăturarea apărărilor sale.

În acest sens, a precizat că argumentele curţii de apel au vizat exclusiv introducerea cererii de chemare în judecată în interiorul termenului de prescripţie, fără să dezvolte raţionamentul în baza căruia a apreciat cererea întemeiată.

Similar, autoarea căii de atac a arătat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului său de apel referitor la recalcularea sumelor pretins datorate.

Totodată, a apreciat ca fiind inexplicabilă reţinerea instanţei de apel potrivit căreia ar datora reclamantei, în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanţie de bună-execuţie în sumă de 460.493,24 RON, în contextul în care aceasta reprezintă 5% din valoarea lucrărilor, iar suma nu ar fi corectă decât în cazul în care valoarea contractului ar fi fost de 9.209.864,8 RON, ceea ce nu numai că nu corespunde realităţii, dar nici măcar vreuneia dintre susţinerile părţii adverse.

Astfel, a conchis, raportat la cele anterior expuse, că motivarea deciziei recurate este străină de natura şi obiectul pricinii, exhibând preluarea efectivă a soluţiei primei instanţe în lipsa oricărei cenzuri.

Din pespectiva cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârile instanţelor de fond sunt rezultatul interpretării greşite a actelor juridice deduse judecăţii, respectiv a contractelor în litigiu şi a actelor adiţionale la acestea.

Detaliind, a arătat că sumele pretinse de reclamantă sunt prescrise în realitate, iar respingerea excepţiei constituie consecinţa interpretării eronate a clauzelor contractelor încheiate în 2003 şi 2005 de părţile prezentului litigiu, sens în care a menţionat ignorarea faptului că, potrivit contractului nr. x din 22 februarie 2005, garanţia de bună-execuţie trebuia restituită în proporţie de 70% la încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, astfel că, cel puţin referitor la această cotă, dreptul reclamantei la acţiune era prescris la data introducerii cererii introductive.

Susţineri similare a dezvoltat recurenta şi referitor la contractul de subantrepriză nr. x/2003, privitor la care a arătat că plata a 33 dintre facturile fiscale emise de reclamantă era prescrisă, iar consemnarea instanţei de apel în sensul că suma cuprinsă în factura nr. x din 29 decembrie 2006, în cuantum de 47.872,36 RON, ar fi fost achitată prin plata sumei de 143.620 RON, efectuată la 10 ianuarie 2007, este tot rezultatul interpretării eronate, de astă dată a actelor doveditoare depuse, în realitate această plată reprezentând restituirea integrală a garanţiei de bună-execuţie pentru acest contract.

Din perspectiva fondului cauzei, recurenta a criticat decizia atacată atât pentru interpretarea greşită a actelor deduse judecăţii, cât şi pentru greşita aplicare a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, a susţinut că în cazul ambelor contracte a reţinut garanţia de bună-execuţie din plăţile pe care le-a făcut efectiv către reclamanta-subantreprenor şi că nu poate fi obligată să restituie mai mult decât a reţinut, cu atât mai mult cu cât tribunalul nu a fost învestit de reclamantă cu o solicitare vizând plata debitului restant aferent facturilor, acesta fiind de mult prescris.

De asemenea, a opinat că instanţelor de fond le revenea, faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, obligaţia de a stabili cuantumul garanţiei de bună-execuţie, însă nici tribunalul şi nici curtea de apel nu a administrat în cauză o expertiză care să aibă acest obiectiv, probă pe care a solicitat-o şi la administrarea căreia reclamanta s-a opus.

În continuare, a arătat că, şi în lipsa unei astfel de probe, se impune cu evidenţă concluzia că putea reţine garanţia de bună-execuţie de 5% doar din valoarea facturilor emise de reclamantă, pe care le-a acceptat la plată, neputând "bloca" sume pe care nu intenţiona să le plătească.

Raportat la cele anterior expuse, recurenta a susţinut că a restituit integral garanţia de bună-execuţie reţinută atât în baza contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003, cât şi în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x din 22 februarie 2005.

Din această perspectivă, recurenta a arătat că, referitor la contractul de subantrepriză nr. x/2003, instanţele de fond au interpretat greşit dispoziţiile art. 18.5 din contract, care stipulează că plăţile urmau a fi efectuate doar după acceptarea situaţiilor de plată, ignorând voinţa părţilor şi calculând garanţia prin raportare la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată, ajungând astfel la un debit în sumă de 2.834.036,83 RON, din care a dedus în mod corect valoarea plăţilor efectuate în cuantum de 2.755.304,76 RON şi compensările de 26.600,29 RON, de 2.043,4 RON şi de 2.216,02 RON, ajungând, în final, în opinia sa, la un debit eronat de 47.872,36 RON.

În acelaşi timp, autoarea recursului a susţinut că decizia recurată nu cuprinde niciun argument care să justifice menţinerea acestui raţionament eronat.

A mai arătat recurenta că, potrivit situaţiilor de lucrări confirmate şi de beneficiar, valoarea lucrărilor pe care le-a acceptat la plată a fost în realitate în de 2.725.335,45 RON, conform actului adiţional nr. x la contractul de lucrări nr. x din 3 septembrie 2003 şi că doar din această sumă a reţinut la momentul plăţii garanţia de bună-execuţie de 5%, subliniind că nicio probă nu atestă că ar fi acceptat la plată sau că ar fi achitat diferenţa până la suma de 2.834.036,83 RON, facturată de reclamantă ori că ar fi reţinut garanţia aferentă acestei diferenţe.

Din această perspectivă, recurenta a susţinut că instanţa de apel, prin menţinerea soluţiei, a încălcat flagrant dispoziţiile art. 1169 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia sarcina probei revine celui ce face o afirmaţie în faţa instanţei, răsturnând sarcina probei, în timp ce era obligaţia reclamantei să probeze existenţa debitului afirmat.

Faţă de cele expuse, recurenta a susţinut că instanţele de fond trebuiau să constate că probatoriul administrat a exhibat în sarcina sa un debit de 2.725.335,45 RON, pe care l-a achitat integral, fiind astfel restituită şi garanţia de bună-execuţie (rămânând în final, după luarea în calcul şi a compensărilor operate, suma de 60.948,93 RON, pe care a achitat-o în plus reclamantei).

Mai mult decât atât, autoarea căii de atac a susţinut că reclamanta putea, ulterior datei de 24 noiembrie 2006, la care a fost încheiat procesul-verbal de terminare a lucrărilor (pe care l-a şi semnat), să se prezinte în vederea încheierii procesului-verbal de recepţie finală între subantreprenor şi antreprenor pentru a primi diferenţa de garanţii, dacă ar mai fi existat vreo asemenea diferenţă de achitat.

Totodată, a arătat că susţinerile instanţelor de fond, în sensul că ar fi reţinut garaţia de bună-execuţie aferentă diferenţei dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă şi suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată, sunt lipsite de suport probator şi complet nemotivate.

Recurenta a mai susţinut că instanţele de fond au interpretat greşit şi dispoziţiile art. 17.2 din contractul de subantrepriză nr. x/2003, conform căruia reclamanta s-a obligat ca, în interiorul termenului de garanţie stabilit de comun acord, să execute toate lucrările de modificare, reconstrucţie şi remediere a viciilor şi a altor defecte generate de nerespectarea clauzelor contractuale.

În acest sens, a arătat că, întrucât reclamanta nu a remediat niciuna dintre defecţiunile cuprinse în anexa nr. 2 la procesul-verbal nr. x din 24 noiembrie 2006, pentru care a fost notificată prin procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x din 10 octombrie 2006, aceasta nu avea dreptul la restituirea garanţiei, în contextul în care şi-a executat necorespunzător obligaţiile contractuale.

Similar, a subliniat că reclamanta nu este îndreptăţită la restituirea garanţiei de bună-execuţie, având în vedere că finalitatea constituirii garanţiei rezidă chiar în asigurarea corectei realizări a lucrărilor contractate, iar reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate în sensul menţionat.

Referitor la cele afirmate anterior, recurenta a notat că reclamanta era singura care ar fi putut face dovada executării lucrărilor de reparaţii notificate, ea neputând proba un fapt negativ, respectiv neefectuarea lucrărilor de către reclamantă.

A mai criticat recurenta decizia atacată şi pentru că instanţa de apel a preluat nemotivat sumele la plata cărora a fost obligată, cu titlu de garanţie de bună-execuţie, deşi acestea au fost eronat calculate de tribunal.

Sub acest aspect, autoarea a arătat că prima instanţă a reţinut suma totală a facturilor emise de reclamantă ca fiind de 2.834.036,83 RON (TVA inclus), iar valoarea garanţiei de bună-execuţie a fost de 5 % din preţul contractului, procent ce se calculează după deducerea taxei pe valoarea adăugată, care este o taxă legală, care a fost reţinută de reclamantă şi probabil vărsată de reclamantă la bugetul de stat, nereprezentand venit pentru A. S.R.L.

Astfel, a arătat că, în contextul în care nu era legal şi nici nu s-a dovedit că ar fi reţinut cu titlu de garanţie şi sume aferente TVA-ului, în mod greşit a fost obligată la restituirea unor sume pe care nu le-a reţinut.

În continuare, recurenta a arătat că, pentru stabilirea garanţiei de bună-execuţie, urma ca din valoarea de 2.834.036,83 RON a facturilor emise de reclamantă şi acceptate la plată, astfel cum a fost stabilită de prima instanţă, să se deducă TVA-ul în cotă de 19 % (aplicabil perioadei 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2009). În urma acestui calcul, a stabilit că valoarea garanţiei aferente acestui contract era de 114.509,85 RON.

Prin urmare, în contextul în care înscrisurile depuse în probatoriu relevă că a achitat reclamantei cu ordinul de plată nr. x din 10 ianuarie 2007 suma de 143.620 RON, făcând astfel o plată în plus în sumă de 29.110,15 RON, recurenta a subliniat că în mod greşit a fost obligată la plata sumei de 47.872,36 RON cu titlu de garanţie aferentă contractului de subantrepriză nr. x/2003.

Critici similare a dezvoltat recurenta şi referitor la contractul de execuţie de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, raportat la care a susţinut că nu datorează reclamantei nicio sumă de bani, iar obligarea sa prin decizia atacată la plata sumei de 260.493,24 RON este consecinţa unei grave erori de interpretare a actelor deduse judecăţii.

Detaliind, autoarea căii de atac a susţinut că, deşi în mod corect instanţele de fond au notat că a restituit reclamantei suma de 200.000 RON, curtea de apel, fără să expliciteze, a inserat în considerentele deciziei pronunţate că ar fi reţinut pentru contractul mai sus evocat o garanţie de 460.493,24 RON, în contextul în care nici reclamanta nu a clamat aşa ceva.

Or, recurenta a arătat că, pentru a se ajunge la această sumă, având în vedere cuantumul de 5% al garanţiei de bună-execuţie aplicabil la valoarea totală a facturilor acceptate şi achitate, valoarea totală a facturilor ar fi trebuit să fie de 9.209.864,8 RON, ceea ce nu s-a susţinut de către niciuna dintre părţi.

Cu atât mai mult, a susţinut recurenta, garanţia este greşit calculată, în contextul în care suma de 260.493,24 RON, la plata căreia a fost obligată cu titlu de garanţie de bună-execuţie aferentă acestui contract, nu a fost obţinută prin raportare la valoarea totală a lucrărilor realizate de reclamantă şi acceptate la plată, din care să fi fost dedus anterior TVA-ul aferent, în contextul în care s-a recunoscut că a restituit deja cu titlu de garanţie de bună-execuţie suma de 200.000 RON.

A mai criticat recurenta decizia atacată şi pentru consemnarea sumei de 6.971.226,20 RON ca reprezentând valoarea totală a lucrărilor efectuate de reclamantă, în opinia sa valoarea corectă, care reflectă voinţa reală a părţilor fiind cea înscrisă în actul adiţional nr. x la contractul nr. x din 22 februarie 2005, prin care s-a prelungit termenul de finalizare a lucrărilor pentru decembrie 2007 şi s-a modificat valoarea contractului la suma de 6.699,631,49 RON.

În acest sens, a arătat că susţinerea tribunalului referitoare la faptul că valoarea menţionată în actul adiţional nr. x nu ar avea relavanţă în speţă ar fi incorectă în opinia sa, de vreme ce aceeaşi valoare se regăseşte şi în procesul-verbal de recepţie la terminarea lucrartilor nr. x din 15 decembrie 2007, semnat şi însuşit de ambele părţi.

Totodată, a menţionat că nu a fost administrat niciun alt înscris care să ateste că ar fi acceptat la plată diferenţa rămasă până la suma de 6.971.226,20 RON, facturată de reclamantă, iar actele depuse dosar relevă existenţa unui debit în sumă de 6.699.631,49 RON, achitat în totalitate (plus suma de 11.012,93 RON, achitată în plus).

În continuare, recurenta a expus modul de calcul corect în opinia sa, arătând că pentru stabilirea garanţiei de bună-execuţie, trebuie dedus din suma ce reprezintă totalul contravalorii lucrărilor executate de reclamantă şi acceptate la plată TVA-ul în cotă de 19 % (aplicabilă în intervalul 1 ianuarie 2004 - 31 decembrie 2009), suma fiind de 281.497,12 RON.

Din această sumă, a arătat că a achitat suma de 200.000 RON, conform EC 29 aprilie 2008, rămând de achitat un rest de 81.497,12 RON, care urma a fi achitat, în cazul în care nu ar fi existat deficienţe de remediat, la semnarea procesului-verbal de recepţie finală.

Astfel, recurenta a susţinut că aceasta ar fi suma la plata căreia ar putea fi obligată cu acest titlu, în temeiul acestui contract, chiar în contextul în care i-ar fi înlăturate toate apărările.

În situaţia în care s-ar reţine ca valoare a lucrărilor contractate suma de 6.699.631,49 RON, stabilită de fapt de părţi prin actul adiţional nr. x, recurenta a susţinut că a achitat reclamantei chiar în plus suma de 11.012,93 RON.

A mai dezvoltat recurenta şi o serie de critici vizând interpretarea înscrisurilor depuse la dosar.

De asemenea, referitor la obligarea sa la plata de penalităţi pentru restituirea cu întârziere a garanţiei de bună-execuţie, recurenta a solicitat ca, în cazul în care apărările sale în sensul că nu datorează nicio sumă de bani reclamantei nu vor fi primite, să nu fie obligată la plata de penalităţi întrucât antreprenorul are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună-execuţie, în limita prejudiciului creat dacă subantreprenorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin contract.

În măsura în care instanţa supremă va găsi fondate doar apărările recurentei referitoare la erorile privind modalitatea de calcul a sumelor presupus datorate, aceasta a solicitat aplicarea penalităţii la suma astfel cum va fi diminuată.

Pentru cele anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac exercitate, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său şi schimbarea sentinţei atacate, în principal cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii reclamantei fie ca prescrisă, fie ca neîntemeiată.

În subsidiar, în măsura în care instanţa supremă ar înlătura susţinerile sale potrivit cărora nu datorează reclamantei nicio sumă de bani, recurenta a cerut să fie recalculate sumele pretins datorate în funcţie de detaliile pe care le-a prezentat la punctele II.2.i.c) si II.2.ii.c) din memoriul de recurs depus la dosar şi, pe cale de consecinţa, să fie obligată la plata sumei astfel diminuate, respectiv la suma de 66.146,06 RON (92.904,91 RON - 26.758,85 RON), modificând în acelaşi sens şi suma la care urmează a se aplica penalitatea de 0,15%.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, în limitele controlului de legalitate şi ale temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea celor ce succed:

În memoriul depus la dosar, recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 si 9 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea atacată poate fi modificată când este nemotivată sau există contrarietate între considerente şi dispozitiv ori atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia sau atunci când hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Examinând criticile subsumate de autoarea căii de atac primului motiv de recurs invocat, Înalta Curte constată că, într-adevăr, respingând calea ordinară de atac exercitată de pârâtă, instanţa de prim control judiciar s-a mărginit să reproducă considerentele reţinute de prima instanţă, fără să cenzureze în concret sentinţa atacată şi fără să răspundă punctual criticilor formulate de apelanta-pârâtă.

Potrivit dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanţa de judecată are obligaţia să-şi motiveze soluţia, prin arătarea motivelor de fapt şi de drept care i-au format convingerea şi au condus la soluţia pronunţată, motive aflate în strânsă şi directă legătură cu aceasta şi care o susţin, precum şi prin arătarea motivelor pentru care a înţeles să înlăture cererile părţilor.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de instanţa sesizată. Aceasta presupune obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă invocate de părţi, pentru a le aprecia pertinenţa în stabilirea situaţiei de fapt.

Prin motivarea unei hotărâri se înţelege silogismul logic, de natură să explice în mod inteligibil soluţia pronunţată, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv pentru fiecare dintre argumentele aduse de părţi, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns pentru fiecare dintre susţinerile fundamentale, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, în raport cu care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanţa ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea acesteia.

Astfel, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

De altfel, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în Hotărârea din 28 aprilie 2005, dată în Cauza Albina împotriva României - cererea nr. 57.808/2000, Hotărârea din 20 aprilie 2010, în cauza Boldea împotriva României - cererea nr. 19.997/2002, par. 32-38 şi în Hotărârea din 1 iunie 2010, dată în cauza Dumitru împotriva României - cererea nr. x/2004) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Lipsa motivării hotărârii şi lipsa argumentelor pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Constituie motiv de casare nu numai inexistenţa motivării, ci şi precaritatea acesteia.

În speţă, pârâta a arătat cu just temei că, deşi în cuprinsul memoriului de apel a formulat critici referitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de prim control judiciar s-a limitat la a consemna argumente în fundamentarea concluziei că în speţă nu s-a împlinit termenul de prescripţie extinctivă, fără să expună motivele care au determinat-o să-i înlăturare apărările.

Sub acest aspect, instanţa supremă constată că instanţa de apel a realizat în fapt o motivare implicită, care îmbrăţişează teza avansată de tribunal şi care nu poate fi primită pentru că nu răspunde în concret apărărilor apelantei-pârâte. În acest sens, sunt relevante criticile dezvoltate de recurentă la punctul 1.a) din memoriul de apel, aflate la dosarul de apel.

Verificarea memoriului de apel şi a considerentelor deciziei atacate relevă dincolo de orice echivoc faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra criticii menţionate şi nici asupra celor referitoare la recalcularea sumelor pretins datorate, deşi pârâta a detaliat amplu fiecare dintre situaţiile expuse.

În acest sens, este de remarcat faptul că instanţa de prim control judiciar a ignorat chiar şi să menţioneze criticile dezvoltate de pârâtă asupra modului de calcul al garanţiei de bună-execuţie aferentă celor două contracte, garanţie solicitată a fi restituită de către reclamantă, în aşa-zisa analiză a acestora limitându-se să preia concluziile tribunalului, fără să supună filtrului propriu susţinerile părţii.

Detaliind, se constată că instanţa de apel nu a răspuns criticii dezvoltate de pârâtă referitor la împrejurarea că tribunalul a calculat în mod greşit garanţia de bună-execuţie aferentă contractului de subantrepriză nr. 8134 din 3 septembrie 2003, raportându-se la totalitatea facturilor întocmite de reclamantă, nu doar la cele acceptate la plată şi nu a expus niciun argument care să justifice menţinerea acestui raţionament în baza căruia tribunalul a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de a achita reclamantei suma de 47.872,36 RON.

Decizia atacată, respectiv considerentele acesteia relevă ca fiind fondată şi critica recurentei asupra lipsei motivării şi suportului probator în ceea ce priveşte concluzia instanţelor de fond în sensul că pârâta ar fi reţinut garanţia de bună-execuţie aferentă diferenţei dintre suma de 2.834.036,83 RON, pretinsă de reclamantă şi suma de 2.725.334,45 RON, reprezentând valoarea lucrărilor acceptate la plată.

Totodată, este de menţionat că statuarea instanţei de apel potrivit căreia pârâta ar datora reclamantei, în baza contractului de execuţie de lucrări nr. x din 22 februarie 2005, o garanţie de bună-execuţie în sumă de 460.493,24 RON este complet nemotivată, curtea de apel nemenţionând în niciun fel raţionamentul în baza căruia s-a ajuns la această sumă.

Critica se conturează cu atât mai fondată cu cât recurenta-pârâtă arată că, pentru ca suma de 460.493,24 RON să constituie garanţia de restituit, valoarea contractului la care s-a aplicat 5% ar fi trebui să fie de 9.209.864,8 RON, iar această sumă nu numai că nu corespunde realităţii, dar nici măcar nu a fost pretinsă de către intimata-reclamantă. Această apărare a recurentei-pârâte a fost complet ignorată de către instanţa de prim control judiciar.

Este de remarcat faptul că instanţa de apel a omis de la analiză şi, implicit, a înlăturat nemotivat apărările pârâtei cu privire la modul de calcul propus de aceasta, precum şi critica acesteia vizând răsturnarea sarcinii probei, preluând efectiv susţinerile primei instanţe în lipsa oricărei cenzuri proprii.

Curtea nu s-a pronunţat nici asupra criticii formulate de pârâtă cu privire la obligaţia instanţelor de fond, faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, de a stabili cuantumul garanţiei de bună-execuţie, obligaţie referitor la care aceasta a susţinut că nici tribunalul şi nici curtea de apel nu şi-a îndeplinit-o întrucât nu s-a administrat în cauză o expertiză care să aibă acest obiectiv, probă pe care a solicitat-o şi la administrarea căreia reclamanta s-a opus.

Totodată, instanţa de apel nu a analizat şi nu a argumentat în nici un fel soluţia înlăturării criticii vizând necesitatea recalculării sumelor pretins datorate.

Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, prejudiciind-o pe recurentă prin neexaminarea tuturor criticilor şi apărărilor din apel, care vizau atât modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi fondul raporturilor juridice dintre părţi.

Instanţa supremă apreciază că în aceste condiţii este imposibil de realizat controlul de legalitate cu privire la hotărârea atacată, că instanţa de apel nu a făcut o veritabilă cercetare a fondului apelurilor declarate şi, în considerarea aspectele anterior menţionate, constatând că soluţia adoptată de instanţa de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a şi (5), raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care o va casa, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Având în vedere că a fost găsit întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi că s-a constatat că decizia recurată nu a intrat în cercetarea fondului şi face imposibilă realizarea controlului de legalitate în cadrul recursului, este de prisos examinarea celorlalte motive de recurs, pe care, însă, instanţa de apel le va avea în vedere cu ocazia rejudecării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 361/A din 7 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 octombrie 2018.