Supreme Court lack of jurisdiction over appeals against Tribunal decisions in low-value civil cases due to legislative gap

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la Judecătoria Câmpeni, la data de 20 octombrie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Agenţia Câmpeni, solicitând ca prin hotărâre ce se va pronunţa:

1.1 Să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a Contractului de credit bancar pentru persoane fizice, nr. 802 încheiat între părţi la data de 11.10.2005, în ceea ce priveşte următoarele clauze:

- clauza prevăzută la pct. 5, teză ultimă, respectiv "Dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă care se afişează la sediile B..,,

- clauza prevăzută de art. 2, pct. 2.10.a. din Condiţiile generale de creditare, respectiv "Pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

1.2 Să se dispună desfiinţarea şi înlăturarea acestor clauze şi să se stabilească modul de calcul al dobânzii astfel cum este prevăzut de prevederile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010 respectiv dobânda va avea o componentă variabilă - indicele ROBOR - şi o componentă fixă - marja băncii - respectiv în felul următor: ROBOR + marja fixă;

1.3 Să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor percepute nelegal şi abuziv, din noiembrie 2010 şi până la introducerea acţiunii şi în continuare până la restituirea efectivă a acestei sume achitate peste formula de calcul ROBOR + marja fixă de 2,50 p.p.;

1.4 Să fie obligată pârâta de ordinul 2 ca în termen de 30 de zile de la rămânere definitivă a sentinţei ce o veţi pronunţa să îi pună la dispoziţieun act adiţionalla contract, conform sentinţei date şi un nou grafic de rambursarea creditului.

1.5 Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată, conform dispoziţiilor art. 451 si următoarele C. proc. civ.

În drept au fost invocate prevederile art. 969, 948, 966, 968 C. civ., art. 194 C. proc. civ., art. 4 şi următoarele din Legea nr. 193/2000, art. 57, 78, 80, 81 din Legea nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE/1993.

2. Prin cererea reconvenţională, pârâta B. S.A. a solicitat în contradictoriu cu reclamanta A., exclusiv pentru ipoteza în care instanţa ar reţine caracterul abuziv al clauzelor criticate de reclamantă, solicitând instanţei, pentru a se putea asigura continuarea raportului contractual şi a se evita declararea scadentei anticipate a creditului pentru lipsa cauzei juridice, să adapteze pentru viitor contractul în sensul luării în considerare a propunerii pârâtei, respectiv cu privire la clauza 5 din Condiţiile speciale de creditare, perceperea unei dobânzi fixe de 17,5% pe an.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1, art. 2, art. 4 şi prevederile Anexei din Legea nr. 193/2000, precum şi principiile în care îşi are sediul materia.

3. Prin sentinţa civilă nr. 210 din 15 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Câmpeni au fost respinse excepţiile invocate de către pârâta B., prin întâmpinare.

A fost admisă în parte, cererea formulată de reclamanta A. şi, în consecinţă:

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea parţială a contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 802/2005 încheiat între părţi la data de 11.10.2005 în ceea ce priveşte clauza de la pct. 5 partea finală din contractul de credit, constată că este abuzivă cu consecinţa înlăturării acestuia şi s-a stabilit modul de calcul al dobânzii ROBOR + marjă fixă.

S-a constatat caracterul abuziv şi a fost anulată clauza prevăzută la pct. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale de Creditare - Anexa 1 la Contractul de Credit x/2005, referitore la dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantei sumele achitate nelegal începând cu noiembrie 2010 şi până la introducerea acţiunii şi în continuare până la restituirea efectivă a acestor sume achitate peste formula de calcul ROBOR + marjă fixă 2,50 p.p. în cuantum de 12.430,90 RON.

Au fost obligate pârâtele ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă şi executorie a sentinţei pronunţate să pună la dispoziţia reclamantei actul adiţional al contractului conform sentinţei date şi un nou grafic de rambursare pentru credit.

A fost obligată pârâta să plătească dobândă legală aferentă fiecărei sume de bani supusă restituirii începând cu data încasării sumei şi până la restituirea acesteia.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei suma de 2715 RON cheltuieli de judecată.

A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de reclamanta reconvenţională B. S.A. împotriva pârâtei reconvenţionale A., ca neîntemeiată.

4. Apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 210 din 15 martie 2017 a Judecătoriei Câmpeni a fost admis de către Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, fiscal şi de insolvenţă, prin decizia nr. 1050/A/2017 din 15 septembrie 2017 şi, în consecinţă:

A fost schimbată în parte hotărârea atacată în sensul că a fost înlăturată dispoziţia privind stabilirea modului de calcul a dobânzii ROBOR+marjă fixă.

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamantei A. sumele încasate de la aceasta, începând cu luna noiembrie 2010 şi până la data pronunţării prezentei hotărâri, care depăşesc cuantumul dobânzii de 17,5% pe an avută în vedere de părţi la data încheierii contractului, precum şi dobânda legală aferentă acestor sume, începând cu data încasării lor şi până la data restituirii către reclamantă.

A fost menţinută în rest hotărârea atacată.

A fost obligată intimata-reclamantă A. să plătească apelantei-pârâte B. S.A. suma de 1.500 RON cheltuieli de judecată.

5. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

6. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub dosarul nr. x/2014.

7. Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Alba, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Alba, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Alba Iulia, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 1050/A/2017 din 15 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 februarie 2018.