Strike-off dispute: appeal inadmissible as only single appeal lies under Article 237(11) Law No. 31/1990.

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 6 martie 2017, reclamantul A. a solicitat radierea înmatriculării societăţii pârâte B. S.R.L..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 237 alin. (8) din legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 2405 din 19.06.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia netimbrării şi a anulat cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. şi ONRC prin Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca netimbrată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând desfiinţarea ei şi judecarea pe fond a cererii, arătând că a depus la dosarul instanţei de fond, împreună cu cererea modificatoare şi precizatoare, şi dovada achitării taxei de timbru însă, deşi şi-a îndeplinit obligaţia de achitare a taxei, cererea sa a fost anulată.

Prin decizia civilă nr. 2045A/2017 din 15 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile 2405/19.06.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatele NEAGU PROD"94 S.R.L. şi ONRC PRIN OFICIUL REGISTRULUI COMERTULUI DE PE LANGA TRIBUNALUL BUCURESTI.

A anulat sentinţa şi, evocând fondul, a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 2045A/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, recurentul-reclamant A. a formulat recurs, prin care a solicitat a se constata că recursul este admisibil având în vedere următoarele:

Dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că sunt supuse recursului hotărârile date în apel, cele date potrivii legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege.

S-a susţinut că natura cauzei, obiectul şi parcursul procesual al speţei exclud situaţiile prevăzute de alin. (2) al aceluiaşi articol şi nici nu este vorba de încadrarea în următorul text de lege al aceluiaşi articol, respectiv: "De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.", întrucât calea de atac a recursului în speţă nu este prohibită de nici o lege specială.

Recurentul-reclamant a arătat că nu se poate considera aplicabilă în speţă regula prevăzută de dispoziţiile art. 237 alin. (11) din Legea nr. 31/1990 care dispune că hotărârea de radiere este supusă numai apelului, întrucât această regulă se referă numai la situaţia în care prin hotărârea care evocă fondul s-ar fi admis cererea de radiere. Or, în speţă, hotărârea atacată a fost de respingere a cererii de radiere, iar prevederile din art. 237 alin. (11) din Legea nr. 31/1990 sunt de strictă interpretare şi aplicare, pentru situaţia contrară speţei.

Recurentul şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., susţinând că înţelege să critice faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

După expunerea parcursului procesual al litigiului, recurentul-reclamant a arătat că a depus la dosarul cauzei certificatul constatator al societăţii B. S.R.L. şi că instanţa de apel, care a evocat fondul, a ignorat existenţa acestuia, constatând, în mod greşit, neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a radierii. Instanţa de apel a motivat că respinge cererea ca neîntemeiată având în vedere faptul că nici una din părţi nu a dovedit că în primele 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de dizolvare a societăţii, respectiv sentinţa civilă nr. 3337 din data de 31.05.2015, nu s-a numit lichidator pentru B. S.R.L..

Pentru confirmarea îndeplinirii dispoziţiilor art. 237 alin. (7) din Legea nr. 31/1990 şi pentru lămurirea situaţiei în speţă, recurentul-reclamant a arătat că depune ca probă un înscris actual - extrasul de informare, cu privire la starea firmei B. S.R.L., care dovedeşte că pentru societate nu există nici până în prezent nicio înregistrare cu privire la numirea vreunui lichidator, iar acesta nu poate face dovada unui fapt pozitiv, atâta vreme cât acesta nu există.

Astfel, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel, care a evocat fondul, deşi a avut la dispoziţie proba - certificatul constatator al faptului juridic ce se circumscrie exigenţelor disp. art. 237 alin. (8) din Legea nr. 31 1990, respectiv faptul că nu s-a numit lichidator cu privire la B. S.R.L. în primele 3 luni ulterioare rămânerii irevocabile a hotărârii de dizolvare şi nici până la momentul judecăţii, s-a pronunţat în mod nelegal în sensul respingerii acţiunii, cu încălcarea şi aplicarea greşită a alin. (6), (7) şi 8 din art. 237 al Legii nr. 31/1990, actualizată.

Având în vedere că nu s-a solicitat radierea şi mai mult decât atât s-a parafat prin certificatul constatator, care este actul de identitate al firmei, faptul că nu s-a numit lichidator în termenul prevăzut de lege, recurentul-reclamant a susţinut că soluţia inerentă era de admitere a acţiunii, nicidecum de respingere.

În aceste condiţii, recurentul a solicitat admiterea recursului, reţinând faptul că normele de drept material au fost nesocotite în dauna sa şi a firmei B. S.R.L.. planând asupra acesteia o situaţie juridică incertă, fără a avea vreo culpă.

Recurentul-reclamant a considerat că depunerea înscrisului doveditor era oricum în sarcina pârâtului Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, care prin întâmpinarea din apel, cu toate că avea obligaţia să îşi precizeze poziţia procesuală, a lăsat soluţia la aprecierea instanţei, deşi putea sa confirme îndeplinirea exigenţelor art. 237 alin. (8) din Legea nr. 31/1990 actualizata, întrucât deţinea informaţia utilă justei soluţionări a cauzei, precum şi calitatea de a o parafa.

Pe de altă parte, recurentul a mai susţinut că nici instanţa de apel, care a evocat fondul, nu a manifestat rol activ, ţinând cont că la data de 17.05.2017 a solicitat judecarea în lipsă, depunând totodată certificatul constatator.

Recurentul a mai menţionat că după procesul în apel a solicitat intimatului OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI DE PE LANGA TRIBUNALUL BUCUREŞTI consemnarea în scris a situaţiei firmei B. S.R.L., în sensul că nu s-a numit lichidator, însă funcţionarii instituţiei i-au transmis verbal că aceasta trebuia cerută de instanţa de judecată, prin adresă expresă.

Recurentul a solicitat concursul instanţei de rejudecare, în sensul înaintării unei adrese oficiale către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru a comunica/consemna dacă s-a numit sau nu lichidator al B. S.R.L..

Pentru aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti, în limitele în care a învestit instanţa iniţial, conform art. 497 C. proc. civ., cu obligarea intimatului Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti la cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 12 februarie 2018, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în sinteză, admiterea recursului formulat, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către Curtea de Apel Bucureşti, în limitele în care a fost învestită instanţa iniţial. A considerat că recursul este admisibil, fiind incidente disp. art. 483 C. proc. civ. raportat la art. 94 din acelaşi cod, cu distincţiile făcute de recurentul-reclamant A. în cererea de recurs.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 28 februarie 2018, intimatul-pârât OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI DE PE LANGA TRIBUNALUL BUCUREŞTI a susţinut, în esenţă, că lasă la aprecierea instanţei soluţia ce urmează a se pronunţa în recurs.

La data de 13 martie 2018, recurentul-reclamant A. şi intimata-pârâtă B. S.R.L. au depus răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât OFICIUL REGISTRULUI COMERŢULUI DE PE LANGA TRIBUNALUL BUCUREŞTI, prin care au arătat, în esenţă, că acesta nu contestă motivul de recurs invocat de recurent, totodată, precizând că renunţă la petitul privind solicitarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 mai 2018 s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

Recurentul-reclamant A. şi intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. au depus, fiecare, la dosar, la 6 iunie 2018, câte un punct de vedere la raport prin care au arătat că, în opinia acestora, în sensul dat de gramatica limbii române, prin sintagma "hotărârea de radiere" se înţelege numai hotărârea prin care s-a dat soluţia de admitere a radierii.

S-a arătat că, dacă legiuitorul ar fi dorit să se refere atât la soluţia de admitere cât şi la soluţia de respingere a cererii de radiere a firmei B. S.R.L., cu siguraţă ar fi folosit expresia adverbială "cu privire la cererea de radiere", nelăsând nici un dubiu de interpetare lexico-gramaticală asupra sensului juridic ce trebuie avut în vedere de instanţe, în acţiunile cu care sunt sesizate.

In ceea ce priveşte aprecierea recursului ca inadmisibil raportat la caracterul definitiv al hotărârii date în apel, în noul C. proc. civ., reaminteşte recurentul, că recursul este o cale extraordinară de atac, care se poate formula împotriva unor hotărâri definitive. Mai mult, hotărârea atacată cu recurs este o hotărâre care evocă pentru prima dată fondul cauzei, din pricina unei erori judicare comise de instanţa de fond (Tribunalul Bucueşti), care nu a observat că acţiunea era legal timbrată, subliniind că de la început împreun cu firma pe care o are s-a aflat în inferioritate procesuală.

Astfel, arată recurentul, a fost privat de dreptul la o cale de atac, ceea ce contravine CEDO, care consacră în art. 6 dreptul la un proces echitabil, care cuprinde şi dreptul de a beneficia de dreptul la dublul grad de jurisdicţie şi de căile extraordinare de atac.

Mai mult, soluţia dată în apel a fost defavorabilă din pricina unei erori materiale din întâmpinarea neclară, incompletă, de către ONRC, care nu a specificat clar că în termenul legal nu s-a numit lichidator. Abia în dosarul de recurs a dat un răspuns explicit, ceea ce motivează în plus admiterea cererii de recurs.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., inadmisibilitatea prezentei căi extraordinare de atac, soluţionarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii, urmează a respinge recursul, ca inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prezentul recurs are ca obiect decizia civilă nr. 2045A/2017 din 15 noiembrie 2017, prin care instanţa de apel a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei de anulare a cererii ca netimbrată pronunţată de prima instanţă; a anulat sentinţa şi, evocând fondul, a respins cererea ca neîntemeiată.

La originea exercitării prezentului recurs se află o cerere de radiere a unei societăţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 237 alin. (8) din Legea nr. 31/1990, respectiv radierea societăţii în urma dizolvării acesteia, prin care reclamantul A. a solicitat radierea înmatriculării societăţii pârâte B. S.R.L..

Este de menţionat că procedura de lichidare şi de radiere a unei societăţi este reglementată de dispoziţiile art. 237 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 237 alin. (11) din Legea nr. 31/1990 "(11) Orice persoană interesată poate face numai apel împotriva hotărârii de radiere, în termen de 30 de zile de la efectuarea publicităţii conform prevederilor alin. (9). Apelantul va depune o copie a apelului la oficiul registrului comerţului, pentru menţionare în registrul comerţului."

Dispoziţiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că "(1) Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.", iar conform alin. (2), teza finală: "...nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., "sunt hotărâri definitive … 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs", iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol "hotărârile prevăzute de alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării".

Susţinerea privind admisibilitatea recursului în funcţie de soluţia de admitere sau de respingere pronunţată de instanţă într-o cerere de radiere a unei societăţi, întemeiată pe dispoziţiile art. 237 alin. (8) din Legea nr. 31/1990, învederată de recurentul-reclamant, nu poate fi primită, având în vedere dispoziţiile art. 237 alin. (11) din Legea nr. 31/1990, care reglementează calea de atac cu privire la hotărârea pronunţată în procedura radierii unei societăţi, în conţinutul acestui text de lege nefăcându-se nicio distincţie referitor la posibilitatea exercitării unei căi de atac în funcţie de soluţia pronunţată de instanţă.

Trebuie evidenţiat că legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care a fost atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este ştiut că recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

Prin urmare, decizia ce formează obiectul prezentei căi extraordinare de atac are caracter definitiv de la pronunţarea sa, astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs, întrucât hotărârea recurată nu se înscrie în ipoteza legală reglementată de art. 483 alin. (1) C. proc. civ., în speţă fiind operant principiul legalităţii căii de atac consacrat de art. 129 din Constituţia României şi de art. 457 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 2045A/2017 din 15 noiembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2018.