Debt collection claim against consumer assigned to consumer's domicile court under mandatory jurisdiction rule.

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la data de 31.01.2018, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. A obligarea acestuia la plata sumei de 1954,85 RON reprezentând debit, respectiv facturi fiscale restante, 1418,25 RON reprezentând clauze penale reprezentând contravaloare echipamente, 800,00 RON reprezentând justa despăgubire - taxa instalare/activare serviciu - C., taxa activare serviciu + taxa utilizare reţea/internet - pachet D. (2 pachete), precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept au fost invocate prevederile art. 1025-1032 din C. proc. civ.

Legal citat, conform disp. 1030 C. proc. civ., pârâtul nu a formulat întâmpinare.

Prin sentinta civila nr. 4421/27.04.2018, instanta a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, excepţie invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Instanţa, având în vedere calitatea de profesionist a reclamantei, precum şi calitatea de consumator a pârâtului în raport cu serviciile oferite de reclamantă, în aplicarea art. 121 din C. proc. civ. a reţinut că soluţionarea prezentei cereri este de competenţa exclusivă a instanţei de la domiciliul pârâtului, care, astfel cum reiese din actele dosarului, se află în Ploieşti, str. x bl. 24C, judeţ Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la data de 31.05.2018.

Prin sentinţa civilă nr. 5749 din 29 iunie 2018 instanţa a admis excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, invocată de instanţă din oficiu; a declinat competenta de soluţionare a cererii de valoare redusă formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul B. A în favoarea Judecătoriei Sectorului 2, Bucureşti; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă, suspendând, totodată, judecata cauzei.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele:

Conform art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura. Alin. 3 al aceluiaşi articol prevede că în toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

Totodată, printr-o interpretare per a contrario a dispoziţiilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ., necompetenţa de ordine privată nu poate fi invocată de către instanţă.

În raport cu motivele de fapt pe care se întemeiază acţiunea introductivă de instanţă, precum şi cu izvorul pretenţiilor reclamantei, respectiv contractul de furnizare servicii nr. x/16.12.2014, instanţa a constatat inaplicabile dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., întrucât între părţi nu s-a stabilit o relaţie profesionist-consumator.

În opinia instanţei, s-a arătat, este necesară invocarea şi dovedirea calităţii de consumator a pârâţilor, în condiţiile în care reclamanta din prezenta cauză a înregistrat o cerere de valoare redusă împotriva unor persoane fizice, fără ca obiectul cererii să se întemeieze în drept pe Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Instanţa a apreciat că, în lipsa invocării caracterului abuziv al unor clauze contractuale, respectiv în lipsa invocării Legii nr. 193/2000 în sprijinul pretenţiilor reclamantei, litigiul de faţă este reglementat de norme de competenţă teritorială alternativă.

Aşadar, necompetenţa teritorială de ordine privată putea fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, or, cât timp pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei, instanţa sesizată de reclamant devine în mod exclusiv competentă să soluţioneze acţiunea.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Ploieşti competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţa reţine că obiectul dosarului îl constituie cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin care aceasta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. A obligarea acestuia la plata sumei de 1954,85 RON reprezentând debit, respectiv facturi fiscale restante, 1418,25 RON reprezentând clauze penale reprezentând contravaloare echipamente, 800,00 RON reprezentând justa despăgubire - taxa instalare/activare serviciu - C., taxa activare serviciu + taxa utilizare reţea/internet - pachet D. (2 pachete), precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere şi la plata cheltuielilor de judecată.

Se constată că, în speţă, între părţi s-au încheiat Contractul de furnizare servicii nr. x/16.12.2014; nr. x/14.01.23015, precum şi acte adiţionale la aceste contracte, prin care s-a convenit furnizarea de către societatea A. a serviciilor de Telecomunicaţii cu respectarea clauzelor contractuale, pârâtul având dreptul să utilizeze serviciile contractate şi asumându-si obligaţia să plătească tarifele aferente serviciilor/echipamentelor potrivit clauzelor contractuale, precum şi penalităţi de întârziere în cazul neplăţii contravalorii facturilor la termenul scadent.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale", iar conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, consumator este "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".

Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "prin profesionist se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia".

Din raportul juridic dedus judecăţii, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanţa reţine atât calitatea de profesionist a reclamantei, care acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, cât şi calitatea de consumator a pârâtului, care a încheiat un contract de servicii de telecomunicaţii ca şi persoană fizică, fără a se menţiona în contract vreun scop din sfera activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Calitatea părţilor şi natura raportului juridic atrag norma de competenţă exclusivă, prevăzută de dispoziţiile art. 121 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanţa domiciliului consumatorului. Dispoziţiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile".

Conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., în litigiile în materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente numai după naşterea dreptului la despăgubire; orice convenţie contrară fiind considerată ca nescrisă.

În prezenta cauză, instanţa constată că părţile nu au încheiat o convenţie de alegere a instanţei competente după naşterea dreptului la despăgubire.

Raportat la aceste dispoziţii legale, derogatorii de la dreptul comun, precum şi la art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., instanţa constată că norma de competenţă teritorială este una exclusivă, astfel că părţile nu o pot înlătura.

În aceste condiţii, se reţine că, în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competenţă după naşterea dreptului la despăgubire, cum este cazul în speţă, competenţa teritorială este absolută şi aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul.

Conform informaţiilor existente la dosarul cauzei, pârâtul B. A are domiciliul în Ploieşti, localitate care se află pe raza teritorială a Judecătoriei Ploieşti, instanţă competentă să soluţioneze cauza.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Ploieşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2018.