High Court lacks jurisdiction over sub-RON 200,000 appeal; case transferred to Court of Appeal Oradea.

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12.05.2015 sub nr. de dosar x/2015, astfel cum a fost strămutată de la Judecătoria Marghita în baza sentinţei civile 67/PI/04.11.2016 a Curţii de Apel Oradea, ulterior precizată (dosar Judecătoria Marghita, dosar Judecătoria Marghita, dosar Judecătoria Marghita, dosar Judecătoria Oradea, dosar Judecătoria Oradea), reclamanţii A. şi A. PFA au solicitat în contradictoriu cu pârâta Municipiul Marghita prin Primar, pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare cumpărare ca urmare a licitaţiei publice din 17 septembrie 1991 pentru suprafaţa de 2181 mp lotul x din topo x înscris în CF vechi x Marghita CF convertit în CF electronic x Marghita, pe care se află magazia B., 26712 mp lotul x din topo x şi y mp lotul x din topo x înscris în CF x Marghita ce aparţine de parcelele 897 şi 896 conform adeverinţei x/12.04.1994 şi y/27.01.2009, a procesului-verbal 22/17.10.1994 şi contractului x/21.11.1991, teren aferent clădirii agrozootehnice - magaziei B.; întăbularea în cartea funciară a magaziei şi a terenului în favoarea lor cu titlu de cumpărare; obligarea pârâtei la semnarea şi avizarea documentaţiei cadastrale pentru terenul în suprafaţă de 2464 mp pe care s-a emis titlu de proprietate şi a fost cumpărat de la C. în vederea întăbulării în CF x Marghita topo x; în subsidiar constituirea în favoarea subsemnatului a dreptului de superficie perpetuu sau pe o perioadă de 99 de ani pentru suprafaţa de teren aferentă şi necesară exploatării construcţiei, înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie în favoarea reclamanţilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin cerere reconvenţională, pârâta reclamantă reconvenţională solicită obligarea pârâtului la eliberarea terenului fără construcţii aferent magaziei B., dărâmarea gardului care împrejmuieşte terenul, stabilirea liniei de hotar pe linia şi amplasamentul magaziei, cu obligarea reclamantului pârât reconvenţional să lase liberă suprafaţa de teren aferentă construcţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 4212 pronunţată la data de 30.05.2017 de Judecătoria Oradea, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamanţii A. şi A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Marghita prin Primar.

A decăzut reclamantul A. din dreptul de a modifica acţiunea, modificare prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la semnarea şi avizarea documentaţiei cadastrale pentru terenul în suprafaţă de 2464 mp pe care s-a emis titlu de proprietate şi a fost cumpărat de la C. în vederea întăbulării în CF x Marghita topo x.

S-a admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant reconvenţional Municipiul Marghita prin Primar în contradictoriu cu aceeaşi reclamanţi pârâţi reconvenţionali A. şi A. PFA.

Au fost obligaţi reclamanţii pârâţi reconvenţionali A. şi A. PFA la eliberarea terenului fără construcţii aferent magaziei B., dărâmarea gardului care împrejmuieşte terenul aflat pe aliniamentul 4,5,6,1,2 conform expertizei topo efectuate în cauză.

S-a stabilit linia de hotar pe linia şi amplasamentul magaziei, astfel cum este identificată prin expertiza topo efectuată în cauză de expert tehnic judiciar D. nr legitimaţie 5011/13477, notată cu C1 şi cu suprafaţa de 89 mp, situată pe topo x, şi care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Au fost obligaţi reclamanţii pârâţi reconvenţionali A. şi A. PFA să lase liberă suprafaţa de teren aferentă construcţiei.

Fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel apelanţii A. şi PFA A., ca fiind nelegală şi nenetemenică.

Apelantul A. a formulat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 5685/12 septembrie 2017 privind cererea de îndreptare a erorii materiale, lămurire si completare dispozitiv a sentinţei civile nr. 4212/30 mai 2017 a Judecătoriei Oradea pronunţata in acest dosar pe fond.

Prin decizia civilă nr. 239/A/2018 din 8.03.2018, Tribunalul Bihor a respins ca nefondat apelul declarat de către apelanţii A. PFA şi A. împotriva sentinţei civile nr. 4212/2017 pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul de faţă, pe care a menţinut-o în totalitate.

A luat act de renunţarea la judecarea apelului declarat de către apelantul A. în nume propriu şi în numele persoanei fizice autorizate împotriva sentinţei civile nr. 5685/2017 a Judecătoriei Oradea, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi PFA A. au formulat recurs cerere de suspendare de drept a executării hotărârii, solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei instanţei de apel si a sentinţei instanţei de fond, rejudecarea cauzei in sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost precizata si modificata sau casarea cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 2 mai 2018.

Prin rezoluţia din data de 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Oradea, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menţionat şi faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a pronunţat următoarea soluţie:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi A. PFA împotriva deciziei civile nr. 239/A/2018 din 8 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Bihor, secţia I civilă în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2018.