Bank loan clause abuse dispute: Jurisdictional declination to Court of Appeal due to lack of Supreme Court competence for claims under 200,000 RON

Şedinţa publică din data de 4 octombrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 24.07.2014 sub nr. x/2014, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5, teza finală, în art. 8 lit. a) şi b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20/19.01.2007, privitoare la plata unei dobânzi curente formate din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 1,90 p.p., comisionul de acordare credit şi comisionul lunar de administrare, al clauzelor cuprinse în art. 2.10.a, art. 2.12. alin. (1) şi (3), art. 3.1 alin. (1) şi art. 3.9 din condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar nr. 20/19.01.2007, şi nulitatea absolută a acestor clauze contractuale, să o oblige pe pârâtă la restituirea a tuturor sumelor încasate în temeiul clauzelor vizate, cu titlu de comision de acordare, comision de administrare şi dobânda achitată de reclamanţi în plus faţă de valoarea dobânzii consemnate în cuprinsul graficului de rambursare emis iniţial în temeiul contractului de credit.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/200, ale Directive nr. 93/13/CEE.

Pârâta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat adaptarea contractului dedus judecăţii în sensul luării în considerare a contrapropunerii acesteia de a stabili dobânda variabilă ca fiind Euribor la 6 luni plus marja fixă de 5,5 puncte procentuale.

La termenul de judecată din data de 17.02.2015, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, pentru motivele reţinute în încheierea de şedinţă.

De asemenea, în temeiul art. 78 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a pus în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză şi a celuilalt semnatar al contractului de credit, numitul C., pârâta solicitând introducerea în cauză a acestuia, acesta fiind introdus în calitate de reclamant, fiind citat pentru termenul stabilit cu copiile cererilor şi ale înscrisurilor.

La termenul din data de 31.03.2015, pârâta, prin apărător, a arătat că nu mai susţine excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, faţă de lipsa din cauză a coplătitorului, şi a nulităţii capătului 3 al cererii.

De asemenea, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia insuficientei timbrări a cererii reconvenţionale, a pus în discuţia părţilor şi a dispus unirea excepţiilor prescripţiei dreptului material la acţiune şi a inadmisibilităţii capătului 3 de cerere privind restituirea sumelor încasate de bancă cu fondul cauzei.

Prin sentinţa civilă nr. 9825/19.08.2016, Judecătoria Constanţa a respins ca neîntemeiate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractului de credit şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind restituirea sumelor plătite cu titlu de dobândă, comision de acordare şi comision de administrare.

De asemenea, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi C. în contradictoriu cu pârâta B. S.A., constatând caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 5, teza finală, în art. 8 lit. a) şi b) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20/19.01.2007, privitoare la plata unei dobânzi curente formate din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile B., la care se adaugă 1,90 p.p., comisionul de acordare credit şi comisionul lunar de administrare, al clauzelor cuprinse în art. 2.10.a, art. 2.12. alin. (1) şi (3), art. 3.1 alin. (1) şi art. 3.9 din condiţiile generale de creditare anexă la contractul de credit bancar nr. 20/19.01.2007; pe cale de consecinţă, a constatat nulitatea absolută a acestor clauze contractuale.

Prin urmare, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei totale de 24783,28 euro din care 19357,51 euro reprezentând dobânda achitată de reclamanţi în plus faţă de valoarea dobânzii consemnate în cuprinsul graficului de rambursare emis iniţial în temeiul contractului de credit, pentru ratele scadente în perioada 20.01.2007 - 15.06.2015; 1890 euro reprezentând comision de acordare credit; 3535,77 euro reprezentând comision de administrare achitat de reclamanţi în perioada 22.01.2007 - 15.09.2015, precum şi la plata în continuare, până la achitare, a sumelor reprezentând dobânda achitată de reclamanţi în plus faţă de valoarea dobânzii consemnate în cuprinsul graficului de rambursare emis iniţial în temeiul contractului de credit şi comisionul lunar de administrare.

Totodată, Judecătoria a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantul A. a sumei de 5800 RON şi către reclamantul C. a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocatului şi onorariul expertului.

S-au mai respins ca neîntemeiate cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă.

Pârâta B. S.A. a declarat apel împotriva sentinţei civile nr. 9825/19.08.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa prin care a solicitat, în temeiul art. 480 alin. (2) C. proc. civ., admiterea apelului şi schimbarea sentinţei atacate în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată formulată de intimaţii-reclamanţi ca nefondată şi obligarea acestora din urmă la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat şi taxa de timbru de la fond şi din apel.

Prin decizia civilă nr. 582/30.03.2017, Tribunalul Constanţa a admis apelul declarat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimaţii A. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 9825/19.08.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

S-a dispus schimbarea în parte a hotărârii atacată în sensul că:

A fost respins ca nefondat capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare cuprinsă în art. 8 lit. a) din Contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 20/19.01.2007 şi în art. 3.1 din Condiţiile generale de creditare.

A fost obligată pârâta B. S.A. să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision de administrare credit calculate ca diferenţă dintre comisionul de administrare aplicat la valoarea creditului şi comisionul aplicat la soldul curent al creditului.

S-a respins capătul de cerere privind restituirea dobânzii aferentă ratelor scadente până la data promovării acţiunii, încasată în plus peste dobânda fixă calculată pentru ratele scadente, precum şi restituirea comisionului de acordare, ca nefondat.

S-a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Au fost obligaţi intimaţii la plata către apelantă a sumei de 2703,42 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi prin urmare compensează aceste cheltuieli cu cele acordate de instanţa de fond în favoarea reclamanţilor intimaţi.

Împotriva aceste hotărârii au formulat recurs reclamanţii A. şi C., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 noul C. proc. civ., apreciind că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin decizia civilă nr. 13/2018 din 22.01.2018, Curtea de Apel Constanţa a declinat competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale cu referire la art. 97 pct. 1 C. proc. civ., art. 96 pct. 3 şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 24 aprilie 2018.

Prin rezoluţia din data 9 mai 2018, s-a fixat termen de judecată la 4 octombrie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale, urmează a o admite şi a declina soluţionarea recursului în favoarea Curţii de Apel Constanţa, pentru următoarele considerente:

După cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, a fost declarată ca neconstituţională sintagma "precum şi alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cuprinsul alin. (2) al art. XVIII este următorul: (2) "În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Prin urmare, decizia Curţii Constituţionale are în vedere doar această sintagmă, iar nu întregul cuprins al art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, ca atare, nu intră sub incidenţa acestor dispoziţii şi referirile la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, cele în materie de expropriere, cele în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi procesele în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Rezultă că sintagma declarată neconstituţională se referă la recursurile care, potrivit legii, au aptitudinea de a ajunge la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, adică cele care pornesc în primă instanţă de la tribunale.

De altfel, acest lucru rezultă cu claritate din paragraful 31 al Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale. Conţinutul acestui paragraf este următorul:

"Întrucât recursul se soluţionează de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în cazurile anume prevăzute de lege, de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, Curtea reţine că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie".

Ca atare, este clar că, pe de o parte, Curtea Constituţională confirmă faptul că, în anumite cazuri prevăzute de lege, recursurile se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, că decizia sa se referă (cel puţin în dispozitiv) la recursurile ce intră în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dar şi că doar anumite recursuri ajung să fie soluţionate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 C. proc. civ., tribunalele judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, aceasta însemnând că, în concepţia actualului C. proc. civ., tribunalul este instanţa care are plenitudine de competenţă, în primă instanţă, legea prevăzând, anume, cazurile în care alte instanţe au competenţa în primă instanţă.

În ce priveşte criteriul valoric, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., litigiile în valoare de până la 200.000 RON sunt soluţionate de către judecătorii, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti, aceasta însemnând că, în ce priveşte criteriul valoric, litigiile în valoare de peste 200.000 RON, sunt de competenţa, în primă instanţă, a tribunalelor.

Coroborând aceste dispoziţii legale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, rezultă că acestea din urmă au în vedere, atât în dispozitiv cât şi în considerente, doar litigiile care pornesc de la tribunale, cu referire la aptitudinea de a fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indiferent de criteriul valoric, fiind clar că au această aptitudine doar cele care depăşesc, după acest criteriu, suma de 200.000 RON, fără a mai fi relevantă suma de 1.000.000 RON.

În altă ordine de idei, se poate reţine că din considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, respectiv paragrafele 26, 27, 28, 30 şi 32, ar rezulta că trebuie supuse căii de atac a recursului şi hotărârile pronunţate în primă instanţă de judecătorii, care pot fi atacate, cu apel, la tribunale, însă, în acest caz, competenţa de soluţionare a recursurilor revine instanţelor imediat superioare, respectiv curţilor de apel.

Faptul că intră în competenţa curţilor de apel soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în calea de atac a apelului, de tribunale, în litigiile al căror obiect valoric este mai mic de 200.000 RON, care sunt soluţionate în primă instanţă de judecătorii, rezultă şi din prevederile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 95 pct. 1 şi art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., acesta fiind un caz anume prevăzut de lege, în sensul că în această situaţie tribunalul nu are plenitudine de competenţă, soluţionarea litigiilor având obiect valoric mai mic de 200.000 RON, fiind dată, anume, în competenţa judecătoriilor.

Nu se poate reţine că dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., trebuie interpretate în sensul că toate recursurile trebuie să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru ca aceasta să poată examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta rezultă, pe de o parte, chiar din conţinutul dispoziţiilor alin. (3) al art. 483 C. proc. civ., care se referă la examinarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "în condiţiile legii", aceasta însemnând că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie examinează recursurile care sunt în competenţa sa "în condiţiile legii", adică examinează recursurile în cauzele care pornesc în primă instanţă de la tribunale, iar pe de altă parte, rezultă din prevederile alin. (4) ale aceluiaşi articol, care nu a fost declarat neconstituţional, care arată, în mod expres, că recursul se poate soluţiona de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile anume prevăzute de lege, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, în speţa de faţă aveam de-a face cu un caz anume prevăzut de lege.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa generală de a judeca recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar pentru a judeca recursurile împotriva altor hotărâri trebuie să avem un caz expres prevăzut de lege, situaţie ce nu se regăseşte în speţa de faţă.

Totodată, este de remarcat faptul că în sistemul dreptului procesual civil românesc nu se poate "trece" peste un grad de jurisdicţie, în sensul că în nicio o normă legală, inclusiv în C. proc. civ., nu regăsim vreo dispoziţie care să permită "sărirea" vreunei instanţe imediat superioare celei care a pronunţat hotărârea atacată, regula fiind aceea că în cazul căilor de atac de reformare, instanţa competentă este cea imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Mai mult, o interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, situaţie ce ar fi în contradicţie cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ.

În lumina acestor considerente trebuie menţionat şi faptul că, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, nepublicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, a pronunţat următoarea soluţie:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2018."

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia de necompetenţă şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi C. împotriva deciziei civile nr. 582 din 30 martie 2017, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă în favoarea Curţii de Apel Constanţa.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2018.