Jurisdiction of the High Court for appeals against Tribunal decisions in claims valued under 200,000 RON: statutory gap and hierarchical competence of Courts of Appeal.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu-Jiu sub nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se costate nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 3.3, art. 3.4, art. 4, art. 5, art. 6, art. 8.2, art. 8.4, art. 8.5, art. 8.6, art. 9.2, art. 13.5 din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x/28.08.2007, contractul pentru refinanţarea unui credit de consum nr. x/22.01.2008 şi din contractul de împrumut pentru refinanţarea unui credit de consum nr. x/31.07.2008, ca fiind abuzive şi înlăturarea lor din contract; constatarea nulităţii absolute ca fiind o clauză abuzivă cea referitoare la "marja variabilă a băncii", cuprinsă la art. 3.2, din toate cele 3 contracte: nr. x/28.08.2007, nr. x/22.01.2008 şi nr. x/31.07.2008.

De asemenea, reclamantul a mai solicitat să se constatate că dobânda contractuală este compusă din marja variabilă a băncii la data încheierii contractului plus indicele de referinţă Libor, să se dispună înlocuirea clauzei referitoare la "marja variabilă a băncii" cu sintagma "marja fixă a băncii" de la data încheierii contractului pe toată perioada de derulare; să se constate ca plăţi nedatorate eventualele sume percepute în baza clauzelor de mai sus, dacă marja contractuală a fost mărită, având în vedere prevederile art. 93 alin. (1) lit.

g) pct. 1 din O.U.G. nr. 174/2008 şi să se dispună restituirea acestora către reclamant, să se constatate ca fiind reţinut nelegal comisionul de administrare al celor două conturi, în RON şi CHF, pe cale de consecinţă să se dispună restituirea sumelor încasate nelegal, sume actualizate cu dobânda legală de la data plăţii la data restituirii efective; să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, 2,1206 RON/CHF, pe întreaga perioada de valabilitate a contractului în CHF nr. x/31.07.2008; să fie obligată pârâta să-i restituie sumele plătite în plus ca diferenţa de curs valutar actualizate cu dobânda legală de la data reţinerii până la data restituirii efective, ca urmare a constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 8.1 din contractul nr. x/31.07.2008; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 528 RON (5%x 10.552,50 RON), reprezentând comision de acordare credit în contract nr. x/28.08.2007, suma de 1.208 RON (95x21.150 RON), reprezentând comision de acordare în contractul nr. x/22.01.2008 şi suma de 651 CHF (5x13.020 CHF), reprezentând comision de acordare credit în contract nr. x/31.07.2008, actualizată cu dobânda legală de la data reţinerii până la data restituirii efective; obligarea la restituirea dobânzilor penalizatoare pe care pârâta i le-a perceput în baza dispoziţiilor art. 8.6 din toate cele 3 contracte precizate şi a dobânzii care se va dovedi că a fost percepută nelegal, înlăturarea din contracte a acestor clauze în urma constatării caracterului abuziv şi a nulităţii absolute; constatarea nulităţii absolute ca fiind clauză abuzivă cea precizată la art. 13.5 din toate cele 3 contracte, privind competenţa instanţelor doar la Bucureşti şi să fie eliminate din contract, constatând caracterul lor abuziv şi nulitatea absolută, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 7163/2016 din 30 septembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015 a fost admisă în parte acţiunea, având ca obiect nulitate act formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A fost respinsă cererea privind comisionul de administrare.

A fost respinsă cererea privind constatarea clauzelor abuzive a art. 8.6 teza I privind încasarea dobânzii penalizatoare de 12% anual peste dobânda anuală.

A fost constatată existenţa clauzelor abuzive privind dobânda penalizatoare de 12% anual pentru dobânda restantă prevăzută în art. 8.6 teza a doua ale Convenţiei de credit de consum, încheiată între reclamant şi pârâtă şi, în consecinţă, s-au constatat nule aceste clauze.

A fost constatată existenţa clauzelor abuzive privind marja variabilă a băncii prevăzute la art. 3.2 şi, în consecinţă, s-au constatat nule aceste clauze.

A fost constatată existenţa clauzelor abuzive privind comisionul de acordare credit şi, în consecinţă, s-au constate nule aceste clauze.

S-a constatat existenţa clauzelor abuzive privind competenţa doar a instanţelor din Bucureşti prevăzute la art. 13.5 şi, în consecinţă, s-au constatat nule aceste clauze.

S-a constatat existenţa clauzelor abuzive prevăzute la art. 8.1 din contractul nr. x/31.07.2008 şi, în consecinţă, s-au constatat nule aceste clauze.

S-a dispus îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a contractului.

Au fost obligate pârâtele să restituie reclamantului sumele de bani plătite în plus de acesta şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării şi până la data plăţii efective.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.

Prin sentinţa civilă nr. 2822/2017 din 07 aprilie 2017, pronunţată de Judecătoria Târgu Jiu, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea de completare dispozitiv formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

S-a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 7163/2016 din 30 septembrie 2016, după cum urmează:

S-a constatat existenta clauzelor abuzive privind marja variabilă a băncii prevăzută la art. 3.2 şi, în consecinţă, au fost constate nule aceste clauze (în sensul că rata dobânzii este stabilită în funcţie de indicele de referinţă şi marja băncii de la data încheierii contractului).

A fost obligă pârâta să restituie reclamantului sumele de bani plătite în plus de acesta, reprezentând diferenţa de marjă de la semnarea contractului şi a marjei majorate pe toată perioada de desfăşurare a contractelor, reprezentând comision de acordare în cuantum de 528 RON, 1.208 RON şi 651 CHF şi reprezentând diferenţa de curs valutar, ca urmare a creşterii cursului CHF, dintre cursul plătit de reclamant la cursul de schimb valutar al pârâtelor şi cursul de schimb valutar de la data încheierii contractului şi la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data încasării şi până la data plăţii efective.

Prin decizia nr. 202/2018 din 20 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7163/2016 din 30 septembrie 2016, împotriva încheierii de şedinţă din data de 25.03.2016, cât şi împotriva sentinţei civile de completare dispozitiv nr. 2822/2017 din 07 aprilie 2017, pronunţate de Judecătoria Târgu Jiu, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A..

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta B. S.A., acesta fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data 19 iunie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, statuându-se, prin decizia nr. 18/2018 din 01 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 965 din 14 noiembrie 2018:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel."

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 202/2018 din 20 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2018.