Competent appellate court for cassation against tribunal decisions on claims under 200,000 RON following constitutional invalidation of the 1 million RON threshold

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la data de 19 septembrie 2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. pentru ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa, instanţa să dispună constatarea caracterului abuziv şi implicit nulitatea absolută a clauzei referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii inserate la pct. 5 din contractul de credit bancar nr. x/05.12.2007, constatarea nulităţii absolute a clauzelor contractuale de la pct. 9 lit. b), privind comisionul de acordare credit, pct. 9 lit. c), privind comisionul de administrare, pct. 9 lit. f), privind comisionul de risc din convenţia de credit nr. x/05.12.2007, obligarea pârâtei la restituirea sumei ce ar reprezenta diferenţa dintre dobânda încasată în mod abuziv şi dobânda care ar fi trebuit calculată în mod legal, aşa cum a fost iniţial stabilită prin contract, obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 747 din 13 februarie 2017, Judecătoria Botoşani, secţia Civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

A admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la art. 5, referitoare la dobânda administrată, art. 9 lit. c) şi lit. f), referitoare la comisionul de administrare, respectiv comisionul de urmărire riscuri, din condiţiile speciale ale contractului de credit bancar nr. x/05.12.2007 şi caracterul fix al ratei dobânzii curente lunare la valoarea de 12.55 % conform art. 5 din contractul de credit bancar nr. x/05.12.2007.

A obligat pârâta B. S.A. să modifice contractul de credit bancar nr. x/05.12.2007 cu toate anexele sale, actele adiţionale, inclusiv graficul de rambursare, în sensul înlăturării clauzelor a căror nulitate absolută a fost constatată.

A constatat că reclamanta a plătit în favoarea pârâtei, cu titlu de plată nedatorată, sumele de bani constând în diferenţa de dobândă dintre valoarea fixă negociată de părţi prin contractul de credit bancar nr. x/05.12.2007 şi dobânda efectiv încasată de bancă în mod nelegal în temeiul cauzei abuzive constatate de la pct. 5, referitoare la dobânda administrată, comision de administrare în cuantum de 0,05% pe lună prevăzut de art. 9 lit. c) şi comision de urmărire riscuri, în cuantum de 0,23% pe lună prevăzut la art. 9 lit. f)., din contractul de credit bancar nr. x/05.12.2007.

A obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamanţilor sumele încasate cu titlu de diferenţă de dobândă dintre valoarea fixă negociată de părţi prin contractul de credit bancar nr. x/05.12.2007 şi dobânda efectiv încasată de bancă în mod nelegal în temeiul cauzei abuzive constatate de la pct. 5, referitoare la dobânda administrată, comision de administrare în cuantum de 0,05% pe lună prevăzut de art. 9 lit. c) şi comision de urmărire riscuri, în cuantum de 0,23% pe lună, prevăzut la art. 9 lit. f). din contractul de credit bancar nr. x/05.12.2007 şi achitate pe tot parcursul derulării contractului.

Prin decizia nr. 1265A din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul formulat de către apelanta-pârâtă B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 747/13.02.2017, pronunţate de Judecătoria Botoşani, secţia Civilă.

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că au fost înlăturate dispoziţiile privind:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. x/05.12.2007 la pct. 9 lit. c) - referitoare la comisionul de administrare;

- constatarea că reclamantul a plătit cu titlu de plată nedatorată comisionul de administrare în cuantum de 0,05%;

- obligarea pârâtei de plata comisionului de administrare în cuantum de 0,05%.

A fost menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate ce nu sunt contrare deciziei.

A fost obligat intimată-reclamantă să-i plătească apelantei-pârâte suma de 1.098,42 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din apel după reducerea onorariului avocaţial.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta B. S.A., prin decizia nr. 77 din 17 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 20 iunie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De altfel, în acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, statuând, prin decizia nr. 18/2018 din 01 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 965 din 14 noiembrie 2018:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel."

De aceea, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Suceava, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 1265A din 6 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în favoarea Curţii de Apel Suceava.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2018.