Land sale and powers of attorney partially annulled for lack of consent; second buyer protected by land-registry good-faith rule.

Şedinţa publică din data de 3 octombrie 2018

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 17 septembrie 2007 pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2007, astfel cum a fost completată şi precizată, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., S.C. D. S.R.L., E., F., S.C. G. S.R.L., să se constate nulitatea absolută a procurilor emise de H. pe numele B., şi traduse sub semnătură legalizată prin încheierile nr. x/16.04.1998 ale Biroul Notarului Public "I." să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K." să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară întocmirii actelor juridice menţionate; să fie obligaţi pârâţii să îi lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în intravilanul comunei Afumaţi, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 12.500 mp. - tarlaua x, parcela x (având nr. cadastral x şi fiind înscris în Cartea funciară nr. x - Afumaţi, judeţul Ilfov).

La data de 21 decembrie 2007, pârâta S.C. G. S.R.L. a formulat întâmpinare, ulterior precizată, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată. La aceeaşi dată, a depus cerere de chemare în garanţie a pârâtei S.C. D. S.R.L., precizată ulterior, solicitând ca, în cazul în care va fi evinsă în prezentul proces, chemata în garanţie să fie obligată să îi restituie integral preţul primit în schimbul terenului, respectiv, 738.266,48 euro, inclusiv TVA, la cursul actual; să-i plătească valoarea fructelor pe care va fi obligată să le înapoieze terţului evingător, în măsura în care acesta le va pretinde, să suporte cheltuielile de judecată ale pârâtei, ocazionate de acest proces; să fie obligată la daune-interese, reprezentând sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, în sumă de 2.761.733.52 euro (diferenţa dintre preţul plătit şi valoarea actuală a terenului, de circa 3.500.000 euro), cheltuielile necesare şi utile pe care pârâta le-a efectuat în vederea obţinerii, bunei administrări şi conservării bunului, în cuantum total de 14.964 RON/ron, taxa de timbru aferentă tranzacţiei imobiliare la momentul achiziţiei, taxa de publicitate, onorariul notarului public, impozite pe imobil, achitate către stat conform sistemului de taxe şi impozite stabilit prin lege.

Tot la 21 decembrie 2007 au depus întâmpinare şi pârâţii E. şi F., precizată ulterior, invocând excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive şi solicitând respingerea acţiunii.

La rândul său, pârâta chemată în garanţie S.C. D. S.R.L. a formulat, la termenul de judecată din 25 ianuarie 2008, întâmpinare la cererea de chemare în garanţie depusă de pârâta S.C. G. S.R.L., şi cerere de chemare în garanţie a pârâtului B., solicitând obligarea acestuia la repararea prejudiciului cauzat, respectiv, atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), sumă la care se adaugă dobânda legală de la devenirea certă a prejudiciului până la achitarea lui integrală. A arătat pârâta că prejudiciul este constituit de preţul din contract, de 96.008 RON/ron actualizat şi diferenţa dintre acest preţ şi suma la care va fi obligată prin hotărâre către S.C. G. S.R.L., dacă aceasta cade în pretenţii.

Prin sentinţa civilă nr. 6095 din 5 decembrie 2008, Judecătoria Buftea a admis excepţia de necompetenţă materială a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde aceasta a fost înregistrată sub nr. x/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 1161 din 19 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2008, s-a admis excepţia netimbrării cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. D. S.R.L. şi s-a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanţie B.; s-a admis excepţia insuficientei timbrări a cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta S.C. G. S.R.L. şi s-a anulat, ca insuficient timbrată, cererea de chemare în garanţie formulată de această pârâtă în contradictoriu cu pârâta - chemată în garanţie S.C. D. S.R.L..

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare invocată de pârâţi prin întâmpinările depuse la dosar, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C., F. şi E. şi a respins acţiunea completată şi precizată formulată de reclamantă în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a mai constatat că acţiunea principală completată şi precizată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., S.C. D. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L., având ca obiect constatarea nulităţii absolute a procurilor şi a contractelor de vânzare-cumpărare, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi revendicarea imobilului teren, nu este în stare de judecată, nefiind administrate probele necesare, astfel încât în baza art. 165 C. proc. civ. s-a dispus disjungerea acesteia, cu formarea unui dosar distinct, respectiv, dosarul nr. x/2009, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a procurilor şi a contractelor de vânzare-cumpărare, repunerea părţilor în situaţia anterioară şi revendicarea imobilului teren.

Prin sentinţa civilă nr. 300 din 11 februarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. D. S.R.L. în raport de capătul de cerere constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998; a respins cererea privind constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu S.C. D. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de A. în contradictoriu cu pârâţii B., S.C. G. S.R.L., având ca obiect constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998 şi a actelor subsecvente formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. G. S.R.L.; a respins, ca neîntemeiată, cererea având ca obiect constatare nulitate absolută acte subsecvente procurilor legalizate sub nr. x/1998 formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L.; a disjuns capătul de cerere având ca obiect revendicare imobil situat în comuna Afumaţi, judeţ Ilfov, în suprafaţă de 12.500 mp., tarlaua x, parcela x, de capetele de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998 şi a actelor subsecvente formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., S.C. G. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., sens în care s-a format un nou dosar având ca obiect revendicare imobiliară, părţi fiind reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii B., S.C. G. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.; a unit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocate pe capătul de cerere privind revendicarea cu fondul cauzei din dosarul nou format având ca obiect revendicare; în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei având ca obiect revendicare (dosar nou format disjuns) până la soluţionarea irevocabilă a cauzei având ca obiect constatare nulitate absolută procuri legalizate sub nr. x/1998 şi a actelor subsecvente înregistrată sub nr. x/2009.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a împuternicit pe pârâtul B. să înstrăineze, în numele său, imobilul situat în intravilanul comunei Afumaţi, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 12.500 mp. - tarlaua x, parcela x (având nr. cadastral x şi fiind înscris în Cartea funciară nr. x - Afumaţi, judeţul Ilfov), bun ce intrase în proprietatea acesteia prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.09.1994 şi transcris în registrul de transcripţiuni imobiliare sub nr. x/01.09.1994 încheiat cu vânzătorii L. şi M..

Ca efect al nulităţii procurilor indicate, reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilul sus-menţionat, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." încheiat în numele său de pârâtul B. cu pârâta S.C. N. S.R.L. (actuala S.C. D. SRL) şi contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K.", încheiat de pârâta S.C. N. S.R.L. (actuala S.C. D. SRL) cu pârâta S.C. G. S.R.L.. Totodată reclamanta a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară şi revendicarea imobilului în litigiu.

S-a reţinut că reclamanta a indicat, ca motive de nulitate privind înscrisurile contestate, lipsa totală a consimţământului, cauza ilicită, frauda la lege, lipsa apostilei pentru procuri, lipsa calităţii de reprezentant.

Tribunalul a apreciat, în raport de probele administrate în cauză, că nu poate reţine susţinerea reclamantei în sensul că procura este falsă sau că lipseşte consimţământul mandantului, în condiţiile în care aceasta nu a făcut dovada finalizării unor cercetări penale şi a rezultatului stabilit de autorităţile competente cu privire la fals, iar din corespondenţa purtată cu firma H. a rezultat că în cadrul acestei firme existau în 1997 - 1998 (perioadă în care s-au întocmit procurile), notari publici. Această firmă nici nu a confirmat procurile în litigiu dar nici nu a negat existenţa acestora.

În ceea ce priveşte cauza ilicită şi fraudarea legii, reclamanta nu a arătat şi nici nu a dovedit că actele contestate s-ar fi încheiat cu un scop imoral sau care să contravină normelor imperative. Mai mult, reclamanta nu a arătat ce dispoziţii legale au fost fraudate.

De altfel, reclamanta, deşi a solicitat a fi constatată intenţia de fraudare, nu numai în persoana mandatarului B. ci şi a cocontractantului, respectiv, pârâtele S.C. N. S.R.L. (actuala S.C. D. SRL) şi S.C. G. S.R.L., nu a dovedit sub nicio formă intenţia de fraudare a acestora din urmă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." şi nr. 416/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K.".

Mai mult, tribunalul a reţinut, urmare a susţinerilor reclamantei referitoare la obligaţia unui cumpărător diligent de a verifica mandatul reprezentantului vânzătorului cu care contractează, pentru a se asigura că se transmite valabil dreptul de proprietate, prin referire la obligaţia celor două pârâte de a verifica procura prezentată de B., că apărările acesteia privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare se circumscriu mai mult motivului privind lipsa calităţii de reprezentant a vânzătorului (decât cauzei ilicite şi fraudei la lege).

S-a apreciat că aceste susţineri însă nu pot atrage nulitatea contractului de vânzare-cumpărare întrucât procura prezentată la data perfectării vânzării putea face dovada raportului juridic de mandat între reclamantă ca vânzător şi aparentul împuternicit.

Susţinerile reclamantei potrivit cărora procura dată lui B. pentru vânzarea imobilului nu putea fi luată în considerare de autorităţi întrucât nu era apostilată nu au fost reţinute, dat fiind că la data încheierii primului act de vânzare-cumpărare, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J.", Convenţia de la Haga nu fusese ratificată de România.

În ceea ce priveşte, anularea actelor subsecvente, respectiv, contractele de înstrăinare a imobilului în litigiu, atât pentru cele sus arătate dar şi reţinând buna-credinţă a pârâtelor la cumpărarea imobilului, acestea făcând toate demersurile impuse de Legea nr. 36/1995 şi Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară, instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, şi această cerere.

Cu privire la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, prima instanţă a constatat că în cadrul aceleaşi acţiuni reclamanta a solicitat să se constate nulitatea titlului pârâţilor şi a formulat şi un capăt de cerere prin care a solicitat revendicarea bunului în litigiu.

Reţinând că în analiza acţiunii în constatarea nulităţii titlurilor de proprietate se pune în discuţie şi se analizează valabilitatea titlului pârâtelor, respectiv, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." şi nr. 416/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K.", iar în cadrul acţiunii în revendicare au fost comparate titlul de proprietate invocat de reclamantă cu cel al pârâţilor, tribunalul a apreciat necesar disjungerea cererii de revendicare şi suspendarea acestei acţiuni în baza dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii privind nulitatea titlului.

Dat fiind că prin sentinţa civilă nr. 1161 din 19 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2008, dosar din care a fost disjunsă cauza, instanţa a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, soluţia suspendării s-a justificat şi prin aceea că modul în care instanţele judecătoreşti se vor pronunţa irevocabil asupra valabilităţii titlului pârâţilor ar avea efecte hotărâtoare atât asupra soluţionării excepţiilor invocate în raport de acţiunea în revendicare cât şi asupra fondului acestei cereri.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A., solicitând modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. D. S.R.L. a constatării nulităţii absolute a procurilor emise de H. pe numele B., a constatării nulităţii absolute a actelor subsecvente, respectiv nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către J., constatării nulităţii absolute a actelor subsecvente, respectiv nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 4 februarie 2005 de către K.; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 319/A din 24 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 3447/19.06.2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 319/A din 24 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., respectiv că instanţa de apel s-a rezumat să afirme doar caracterul clar al considerentelor hotărârii primei instanţe cu privire la aspectele deduse judecăţii prin intermediul căii de atac devolutive, astfel că motivarea hotărârii nu este de natură să creeze reclamantei garanţia că chestiunile supuse analizei în apel au fost serios examinate, iar instanţa de recurs se află în imposibilitate de a exercita controlul judiciar.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 257 A din 16 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie a fost admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. cu domiciliul ales în Bucureşti, - la SCA "O.", împotriva sentinţei civile nr. 300 din 11 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2009, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi B., cu domiciliul în Germania, S.C. D. S.R.L. cu sediul ales în Bucureşti, Bd. x, sector 1 - la Cab. Av. "P." şi S.C. G. S.R.L. cu sediul în Constanţa, judeţ Constanţa. A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost admisă, în parte, cererea completată şi precizată. S-a constatat nulitatea absolută a procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 şi 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I.". S-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J.". A fost respinsă cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K." ca nefondată. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate. Au fost obligaţi intimaţii B. şi S.C. D. S.R.L., la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 9.768 RON, efectuate în apel.

Curtea, analizând criticile de apel prin raportare la dispoziţiile legale incidente, a constatat următoarele:

Preliminar, în ceea ce priveşte normele de procedură aplicabile în prezenta cauză, Curtea a reţinut că în raport de data sesizării cu acţiunea introductivă a Judecătoriei Buftea - 17.09.2007 - prezenta acţiune este supusă normelor înscrise în C. proc. civ. de la 1865, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei civile apelante, prin prisma criticilor cu a căror analiză a fost legal investită, apărărilor formulate de intimaţii pârâţi şi a prevederilor legale incidente pricinii, Curtea a reţinut următoarele:

Critica vizând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1830/06.11.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă a fost găsită nefondată. Potrivit reglementării incidente cauzei de faţă, autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale - respectiv, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Această a doua formă de reglementare a autorităţii de lucru judecat vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Prezumţia de putere de lucru judecat nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare (şi care nu pot fi ignorate). Prezumţia îndeplineşte o funcţie pozitivă, normativă (cu titlu de norme particulare, ce apar între părţi), ceea ce s-a tranşat jurisdicţional anterior fiind folosit cu ocazia noii judecăţi, care nu va trebui să contrazică aceste constatări anterioare ale instanţei.

Potrivit aceloraşi consideraţii teoretice de specialitate, numai terţii ar putea combate cele statuate jurisdicţional anterior, întrucât, neparticipând la acea judecată, a nu le recunoaşte o astfel de posibilitate, ar însemna încălcarea dreptului lor de apărare şi a principiului contradictorialităţii. Aşadar, efectul pozitiv, ca şi cel negativ, sunt manifestări procesuale ale autorităţii de lucru judecat şi dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, ele se vor produce în relaţia dintre părţi.

Or, în speţă, apelanta a invocat decizia nr. 1830/06.11.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie ce a avut ca obiect cererea de recurs formulată împotriva deciziei civile nr. 844/A/02.12.2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, într-o altă pricină, în care părţile litigante, respectiv recurenţii reclamanţi Q., R. şi S. şi-au disputat drepturile în contradictoriu cu intimaţii pârâţi T., U., V. şi W. într-o cauză având ca obiect succesiune (anulare contract de vânzare-cumpărare).

Or, această pricină soluţionată prin decizia de mai sus nu are nicio legătură cu părţile şi cauza de faţă, fiind doar o hotărâre prin care s-a soluţionat o pricină care prezintă similitudine cu cea de faţă, în sensul că instanţa de apel a condiţionat cercetarea valabilităţii unui act juridic de constatarea existenţei unei infracţiuni de fals. Însă, similitudinea între speţe care presupune adoptarea aceleiaşi soluţii în ideea asigurării coerenţei jurisprudenţei, nu poate fi asimilată puterii lucrului judecat, care presupune alte condiţii relative la părţi şi chestiunile juridice litigioase, aşa cum s-a arătat mai sus. Pentru ipotezele de similitudine, cum ar fi şi speţa soluţionată prin decizia invocată prin cererea de apel, judecătorul nu este ţinut de funcţiunea lucrului judecat, ci are a se pronunţa în acelaşi mod numai dacă nu are alte raţiuni de a decide în mod diferit.

Cum în cazul de faţă instanţa de apel este învestită însă cu efectele lucrului judecat ca şi motiv de apel şi cum raportat la decizia nr. 1830/06.11.2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie aceasta nu găseşte întrunite cerinţele anterior analizate acestei instituţii de drept, Curtea a constatat nefondată această critică de apel.

Curtea nu a validat nici susţinerea apelantei reclamante în sensul că au fost încălcate prevederile art. 21 din Constituia României şi art. 6 din CEDO, considerentele prezentei instanţe, expuse în calea de atac devolutivă, având rolul de a complini motivarea primei instanţe, înlăturând astfel orice vătămare înregistrată de aceasta.

În referire la criticile vizând modul de soluţionare al cererii având ca obiect anularea procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 şi 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I." criticile au fost găsite fondate, în limitele ce vor fi prezentate în cele ce succed.

Astfel, teza juridică invocată de reclamantă vizează faptul că în mod greşit nu s-a avut în vedere probatoriul administrat care ar conduce la concluzia că aceste procuri nu există în realitate, prima instanţă reţinând eronat incidenţa unui fine de neprimire constând în omisiunea reclamantei de a sesiza organele penale cu cercetare falsului acestor înscrisuri.

Curtea a reţinut că, sub acest aspect, este pe deplin incident principiul disponibilităţii procesului civil, care dă posibilitatea părţii care se consideră vătămată de a se adresa instanţei civile cu o cerere de chemare în judecată prin care să invoce nulitatea absolută a unui act juridic pentru lipsa consimţământului său la încheierea acestuia, nici dispoziţiile de drept procesual civil şi nici cele înscrise în C. civ. de la 1984, incidente cauzei, neimpunând titularului unei astfel de cereri parcurgerea prealabilă a unei proceduri penale de cercetare a falsului.

Analizând, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, temeinicia acestei cereri, Curtea a reţinut că susţinerile reclamantei în sensul lipsei consimţământului său la încheierea acestor procuri, sunt fondate, probatoriul administrat la solicitarea acesteia conducând indubitabil instanţa la concluzia că, în realitate, procurile sus-menţionate nu au fost date de reclamantă.

În acest sens, Curtea, în baza art. 129 alin. (5) C. proc. civ., precum şi în raport de solicitările părţilor litigante, a solicitat Camerei Notarilor Publici şi birourilor notariale indicate de această instituţie ca deţinători ai arhivei I., relaţii în legătură cu modalitatea în care s-a procedat la traducerea sub semnătură legalizată a procurilor anterior menţionate. În urma verificărilor făcute la aceste birouri notariale s-a comunicat instanţei că ultimul deţinător al arhivei I. a fost X. care a comunicat cu adresa nr. x/31.01.2017 că "legalizările de semnătură ale traducătorului din anul 1998, cu termen de păstrare expirat au fost eliminate pe baza adresei eliberate de Direcţia Municipiului Bucureşti a Arhivelor Naţionale nr. x/10.05.2007".

Totodată, Curtea a dispus emiterea unei adrese către Y. pentru a se comunica dacă procurile contestate au fost redactate de către firma de notariat Ozannes sau au fost doar autentificate de această firmă, urmând a se preciza dacă deţin originalele acestor procuri; dacă copiile înaintate de instanţă cu prezenta adresă corespund cu originalele autentificate sau redactate de această firmă de notariat Ozannes, în cazul în care le mai deţin; în cazul în care nu au fost autentificate de acest birou, se va solicitata să se precizeze dacă le-au fost doar lăsate în păstrare, urmând să se comunice cum au intrat în posesia lor; dacă îşi menţine punctele de vedere exprimate în 2008 şi 2010 cu privire la antet şi ştampilă, în raport de actele anexate; dacă documentele ce vor fi înaintate de instanţă coincid cu actele transmise în anul 2008 sau dacă la acel moment i-au fost transmise alte documente, respectiv orice punct de vedere care ar interesa prezentul litigiu având ca obiect anularea acestor procuri pe motiv că ar fi false.

Prin adresa emisă de către Y. nr. x/11.01.2017, aceasta a comunicat că Ozannes şi Z. au fuzionat la 01.07.2010 pentru a forma Y.. Prin aceeaşi adresă s-a comunicat că procurile contestate de reclamantă nu au fost nici redactate şi nici autentificate de Ozannes, respectiv că această societate nu se află în posesia procurilor originale, nici antetele şi nici ştampila din subsolul ambelor documente neaparţinând Ozannes.

Curtea a avut în vedere, totodată, că instanţa de fond a solicitat, prin adresa din data 10.05.2010, a se preciza dacă în dreptul intern al Marii Britanii există instituţia de notar public sau atribuţiile de notar (autentificare/atestarea/legalizarea actelor juridice) sunt îndeplinite de avocaţi; dacă în perioada 1997-1998 acest birou a autentificat/atestat cele două procuri anexate la cererea unei persoane cu numele de A. cu domiciliul în Londra de împuternicire a numitului B. paşaport x pentru reprezentarea ei în România, în caz afirmativ fiind solicitate copii certificate de pe exemplarele procurilor din arhiva acestei societăţi, precum şi orice acte în legătură cu acestea (spre exemplu copiile paşapoartelor cu care s-au legitimat persoanele în cauză).

Curtea a avut în vedere că prin adresa nr. x/14.06.2010 Y. a comunicat Tribunalului Bucureşti că, revizuind dosarele firmei au fost localizate copii a ceea ce se pretinde a fi procuri care par similare cu cele două procuri care au fost incluse în documentaţia trimisă de instanţă, precizându-se că acestea au fost anexate la un fax primit de la dl. B. pe 16.04.1998, o copie a corespondenţei primite prin fax şi a celor două procuri anexate la acea corespondenţă din 16.04.1998 fiind anexate adresei comunicate instanţei. De asemenea, la aceeaşi adresă a fost anexat faxul trimis de firma Y. prin care această firmă solicita la data de 16.04.1998 expeditorului procurilor, reconfirmarea autenticităţii acestor documente.

Contrar afirmaţiilor pârâţilor, Curtea a reţinut că reclamanta nu a fost în posesia procurilor în original, din adresa sus-menţionată reieşind cu evidenţă că faxul S.C. AA. S.A. de la care s-au comunicat, în anul 1998, procurile a căror nulitate se solicită, a fost adresat către Y. de către dl. B., fără a se face vreo referire la vreo implicare a reclamantei.

Aşadar, din cele ce preced, reţinând şi poziţia reclamantei în sensul că nu deţine cele două procuri în original, respectiv că pârâţii nu au demonstrat contrariul, rezultă că reclamanta care susţine că nu şi-a exprimat consimţământul la emiterea celor două procuri nu se află în posesia acestora, astfel încât în privinţa acesteia nu se pot aprecia ca fiind incidente dispoziţiile înscrise în art. 139 alin. (1) din C. proc. civ.

De altfel, această apărare a intimatelor este lipsită de relevanţă, în contextul în care, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea nulităţii procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 şi 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I.", susţinerea concretă a acesteia fiind în sensul că procurile redactate în limba engleză şi a căror traducere sub semnătură legalizată s-a realizat, nici nu ar exista.

Pe de altă parte, probatoriul administrat anterior relevă cu certitudine că societatea Ozannes nu a întocmit şi nici nu a autentificat sau legalizat cele două procuri, care au fost doar păstrate în arhiva acesteia şi nici alte procuri care să fi exprimat voinţa reclamantei de a vinde prin intermediul mandatarului B..

Prin urmare, câtă vreme procurile traduse şi valorificate la momentul transferului de proprietate către S.C. D., conţin ca şi elemente relevante, menţiunea că ele au fost întocmite de societatea Ozannes - respectiv ştampila din subsolul ambelor procuri şi antetul acestei societăţi notariale din Marea Britanie - Curtea nu a primit ca relevantă nici apărarea intimatelor pârâte în sensul că procurile trimise prin faxul hotelului AA., la 16.04.1998, comunicate instanţei de către societatea Ozannes, nu ar fi cele traduse ulterior în România, respectiv nu ar avea acelaşi conţinut cu cele traduse.

Curtea a avut în vedere că pârâtele nu au probat existenţa în original a procurilor redactate în limba engleză de către societatea Ozannes şi cu toate acestea, exhibă în folosul lor, doar traducerea unor acte juridice în raport de care nu au administrat dovezi că ar fi existat în realitate.

În acelaşi timp, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, procurile a căror nulitate se solicită şi care au stat la baza încheierii celor două contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate o invocă reclamanta sunt cele care se regăsesc în traducere legalizată în dosarul notarial al Biroul Notarului Public J. în care a fost întocmit contractul autentificat sub nr. x/31.08.1998.

Or, potrivit exemplarului procurii legalizate sub nr. x/16.04.1998, rezultă că înscrisul tradus şi legalizat ar fi fost întocmit de "H.".

Totodată, potrivit exemplarului procurii legalizate sub nr. x/16.04.1998 aflat la dosar fond Judecătoria Buftea, rezultă că înscrisul tradus şi legalizat ar fi fost întocmit de "H.".

Coroborând cele anterior reliefate, Curtea a concluzionat că traducerile legalizate vizează acte care, contrar menţiunii din cuprinsul lor, nu au fost întocmite sau legalizate de societatea Ozannes pentru a se putea reţine că ele exprimă voinţa reală a persoanei care figurează în cuprinsul acestor procuri în calitate de mandantă.

Potrivit doctrinei de specialitate, una dintre condiţiile esenţiale de valabilitate ale oricărui act juridic este exprimarea de către părţile semnatare ale actului a voinţei de a încheia respectivul act juridic civil, cerinţă înserată în art. 953 C. civ.. Mai mult, lipsa totală a consimţământului este apreciată unanim ca reprezentând o cauză de nulitate absolută a actului juridic afectat de lipsa acestei cerinţe.

În considerarea celor anterior constatate, reţinând că nu s-a probat voinţa reclamantei de a împuternici pe mandatarul B. să întreprindă tot ce este necesar în privinţa afacerilor reclamantei din Bucureşti, România, respectiv să vândă proprietatea acesteia din zona comunei Afumaţi, SAI, în suprafaţă de 12500 mp, situată în parcela x, tarlaua x, în numele şi pe seama mandantei, Curtea, în aplicarea art. 948 pct. 2 din C. civ. de la 1864, a constatat nulitatea absolută a procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 şi 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I.".

În schimb a fost găsită nefondată susţinerea din apel vizând greşita reţinere a lipsei legitimării procesuale pasive a pârâtei S.C. D. S.R.L., de vreme ce, această societate comercială nu este parte în contractele de mandat a căror nulitate s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, astfel încât a fost menţinută soluţia dată de prima instanţă cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte, în privinţa acestui petit.

În referire la criticile vizând soluţionarea cererii având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." instanţa le-a găsit fondate.

Astfel, contractul sus-menţionat a fost încheiat între A. în calitate de vânzătoare şi S.C. N. S.R.L., (actualmente D. SRL), în calitate de cumpărătoare.

Potrivit aceluiaşi contract, la momentul exprimării voinţei de a vinde, numita A. a fost reprezentată de mandatarul B., în baza procurii traduse sub semnătură legalizată prin încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 de Biroul Notarului Public "I.".

Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, procura sus-menţionată este lovită de nulitate absolută pentru lipsa consimţământului emitentei.

Potrivit doctrinei de specialitate, unul dintre principiile incidente în privinţa efectelor nulităţii unui act juridic constă în anularea şi a actului juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Analizând apărările formulate de intimata pârâtă cumpărătoare în privinţa înlăturării aplicării acestui principiu în cauză, Curtea a apreciat că aceasta trebuia să facă dovada nu numai a bunei sale credinţe, ci şi a împrejurării că s-a aflat într-o situaţie de eroare comună, obştească.

Relativ la apărarea intimatei S.C. D. S.R.L., Curtea a reţinut că este cunoscut faptul că principiul validităţii aparenţei în drept este menit să protejeze pe terţii care au crezut, în mod onest, în veridicitatea titlului de proprietate al cocontractantului lor şi cărora nu li se poate reproşa nicio culpă, cu condiţia ca orice persoană aflată în situaţia lor să se fi încrezut în aparenţa de proprietar a transmiţătorului.

Date fiind consecinţele deosebit de grave pentru adevăratul proprietar, care, practic, se află în situaţia de a pierde bunul, fără consimţământul său şi fără să i se poată imputa ceva, principiul error communis facit jus reclamă îndeplinirea unor condiţii cumulative pentru a putea opera, condiţii mult mai severe decât în cazul principiului ocrotirii bunei-credinţe, respectiv: transmisiunea să vizeze un bun individual determinat, un bun imobil, să fie cu titlu oneros, eroarea în care s-a aflat dobânditorul să fie comună şi invincibilă, iar dobânditorul să fie de bună-credinţă, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială, imputabilă acestuia.

Dacă îndeplinirea primelor două elemente nu comportă discuţii, în speţă, fiind vorba de un imobil, pentru care s-a plătit un preţ de către pârâta cumpărătoare în ceea ce priveşte celelalte două elemente, acestea nu sunt întrunite în cauză.

Cât priveşte eroarea comună, aceasta presupune atât un element obiectiv, reprezentat de credinţa publică, lipsită de îndoială, în aparenţă de proprietar a unei persoane asupra bunului, aparenţă care este contrară realităţii, cât şi un element subiectiv, psihologic, constând în credinţa cumpărătorului în aparenţa creată de titlul de proprietate coroborat cu contractul de mandat exhibat, respectiv cu celelalte împrejurări de fapt, care întăresc această credinţă.

Cât priveşte caracterul invincibil al erorii, analiza acestei condiţii implică cercetarea cauzei erorii şi examinarea dacă un om capabil, în condiţiile socio - politice şi a realităţilor sociale existente la momentul încheierii contractului, s-a comportat ca un bonus pater familias (gospodar), şi anume ca cel mai exigent şi experimentat individ, în ceea ce priveşte afacerile sale. În lipsa unor atare diligenţe, dobânditorul nu poate datora situaţia sa erorii invincibile, ci neglijenţei sale.

În speţă, nu se poate reţine că a existat o eroare comună a pârâtei S.C. D. S.R.L. la momentul încheierii contractului relativ la calitatea de proprietar a vânzătorului.

Contrar susţinerilor acestei intimate, Curtea a apreciat că, aşa cum rezultă din actele anexate în dosarul de apel aflate în arhiva J., această pârâtă cumpărătoare trebuia să constate că potrivit titlului de proprietate al vânzătoarei reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.09.1994 de Notariatul de Stat sectorul Agricol Ilfov, titularul dreptului de proprietate înstrăinat era numita A..

Pe de altă parte, procura de reprezentare pentru vânzătoare, tradusă, menţionează că are calitate de mandant numita A., iar nu A.. Prin urmare, orice aparenţă de validitate a împuternicirii mandatarului de a transfera dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu este înlăturată.

De altminteri, Curtea a constatat faptul că pârâta cumpărătoare este o societate comercială, aşadar un profesionist. Or, în cauză aceasta nu s-a preocupat de a verifica realitatea procurii redactate în limba engleză şi nici dacă aceasta respectă sau nu forma autentică pe care ar fi trebuit să o îmbrace în condiţiile în care contractul de vânzare -cumpărare privea un teren, situaţie în care legea română impunea forma autentică ad validitatem.

În acest context, Curtea nu a validat susţinerea pârâtei în sensul că diferenţele de nume din procură respectiv, din titlul de proprietate al vânzătoarei, sunt doar simple erori materiale, de vreme ce această pârâtă nu a făcut nicio diligenţă pentru a se convinge că a cumpărat de la adevăratul proprietar, toate argumentele expuse prin concluziile asupra fondului apelului, sub acest aspect, respectiv că ar fi luat legătura telefonic cu vânzătoarea care şi-ar fi exprimat voinţa de a înstrăina terenul nefiind probate şi, prin urmare, nici suficiente pentru a forma convingerea că pârâta a acţionat ca un cumpărător diligent.

Curtea nu a validat apărarea pârâtelor în sensul că reclamanta nu ar fi invocat prin cererea introductivă, ca şi motiv de nulitate al convenţiei, redactarea greşită a numelor acesteia şi al mandatarului, câtă vreme, instanţa a fost investită cu analiza atât a lipsei consimţământului reclamantei la încheierea actului, cât şi cu analiza relei-credinţe a pârâtelor, ambele aspecte impunând instanţei inclusiv o atare analiză.

Faptul că procura folosită la încheierea actului de vânzare-cumpărare a fost tradusă de un traducător autorizat, iar respectiva semnătură a traducătorului a fost legalizată, nu constituie elemente suficiente pentru a aprecia că nu se mai impuneau diligenţe proprii ale cumpărătorului în cauză. Aceasta întrucât, operaţiunile de traducere şi legalizare a semnăturii traducătorului nu echivalează în niciun caz cu verificarea de către traducător sau de către notarul ce a legalizat semnătura acestuia exprimarea consimţământului mandantului sau valabilitatea acestuia (lipsa semnăturii emitentului, respectiv a notarului public, lipsa datei întocmirii, adăugiri sau ştersături). Astfel, însăşi cumpărătorul trebuia să se asigure că mandatarul se află în posesia procurii originale şi că aceasta prezenta suficiente garanţii că este întocmită în formă autentică, de către o autoritate cu competenţe în autentificarea actelor juridice, respectiv că procura originală nu prezintă alte deficienţe de formă care ar fi putut constitui motive suficiente pentru pierderea bunului ce urma a fi achiziţionat. Or, aşa cum rezultă din actele ataşate dosarului notarial care a stat ca temei al încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce face obiect al prezentei analize, această procură, redactată în limba engleză, nu se regăseşte printre actele verificate şi folosite la încheierea contractului în discuţie, în acest dosar fiind ataşată doar o traducere legalizată a unui procuri emise de A., iar nu de A..

Chiar dacă procura în original ar fi fost redactată în limba engleză, intimata pârâtă S.C. D. S.R.L. nu a făcut dovada că reprezentanţii săi nu cunoşteau limba engleză, astfel că nu erau în măsură să verifice personal conţinutul procurii traduse, şi chiar şi în aceste condiţii, nu se poate admite că un profesionist, cum este pârâta, nu avea obligaţia de a verifica toate actele puse la dispoziţia sa de vânzătoare cu sprijinul unei persoane cu suficiente cunoştinţe în drept, respectiv de limba engleză.

Simpla împrejurare că aceste procuri traduse au fost supuse atenţiei notarului care a şi perfectat contractul nu scutea cumpărătoarea de obligaţia de a depune diligenţe personale în sensul celor anterior reliefate, numai într-o atare situaţie putându-se reţine că buna-credinţă a pârâtei S.C. D. S.R.L. este dincolo de orice îndoială. Or, circumstanţele evocate care denotă faptul că această cumpărătoare nu a procedat la verificarea împrejurării dacă mandanta a intenţionat vânzarea bunului său, respectiv întreaga situaţie juridică a bunului, evidenţiază că eroarea ce o reclamă această cumpărătoare nu are un caracter invincibil.

Condiţia referitoare la buna-credinţă a dobânditorului trebuie raportată la toate investigaţiile pe care cumpărătorul trebuia să le facă anterior perfectării actului juridic, în scopul de a cunoaşte calitatea cocontractantului său, ceea ce impune nu numai ca acesta să fi crezut în realitatea falsă a situaţiei aparente, dar şi ca această credinţă să fie scuzabilă, lipsită de orice culpă sau îndoială, imputabilă acestuia. Orice îndoială cu privire la regularitatea actului juridic pe care îl încheie reclamă, din partea cumpărătorului, efectuarea de cercetări suplimentare în ceea ce îl priveşte pe transmiţător, până izbuteşte să-şi formeze o convingere fermă, iar existenţa îndoielii relevă reaua-credinţă a cumpărătorului.

Prin urmare, buna-credinţă trebuia întemeiată de această pârâtă pe verificările exigente ale titlului mandatarului aparent. Or, pârâta S.C. D. S.R.L. s-a angajat în cumpărarea imobilului fără a-şi lua toate precauţiile pe care şi le-ar fi luat orice om rezonabil.

În acelaşi sens, Curtea a reţinut şi punctul de vedere exprimat de pârâtul B., în faza procesuală a apelului, în rejudecare, în sensul că nu s-a aflat în România la data încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare şi "nu a participat la tratative în scopul încheierii unui contract".

Este real că pârâtele societăţi comerciale au anexat la dosar înscrisuri, în copie, care atestă că pârâtul B., deţinea un permis de şedere în România valabil în perioada în care s-a perfectat contractul a cărui nulitate se analizează, însă în aprecierea instanţei de apel, simpla deţinere a acestui permis nu face dovada certă a prezenţei posesorului permisului la o anumită dată în România.

Cu toate acestea, Curtea nu a ignorat că mandatarul a fost legitimat de notarul public la încheierea acestui contract de vânzare-cumpărare, care nu a constatat o eventuală substituire de persoane, aşa cum susţine acest pârât, fără a administra însă dovezi relevante în acest sens.

Pentru aceste considerente, apreciind că celelalte probatorii administrate în cauză, sunt irelevante, în raport de aspectele anterior reliefate, Curtea a înlăturat apărările acestei pârâte cumpărătoare şi a constatat, în temeiul art. 948 pct. 2 din C. civ. de la 1864, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J.".

În aceste condiţii, Curtea, găsind fondat motivul de nulitate întemeiat pe art. 948 pct. 2 din C. civ., ce vizează lipsa consimţământului reclamantei la vânzare, a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte motive de nulitate invocate de reclamantă în cererea introductivă şi reiterate în apel, vizând acelaşi contract, respectiv, nerespectarea cerinţei supralegalizării procurilor, cauza ilicită şi frauda la lege.

În referire la critica vizând soluţionarea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K." Curtea a găsit-o nefondată. În acest sens, Curtea a reţinut că pârâta S.C. G. S.R.L. s-a apărat invocând alături de buna sa credinţă dedusă din verificarea actelor prezentate de vânzător, faptul că la momentul cumpărării s-a întemeiat pe cuprinsul cărţii funciare.

Aşadar, Curtea a constatat că, în fapt, această pârâtă a înţeles să invoce în apărarea sa prevederile speciale inserate în Legea nr. 7/1996 care reprezintă dreptul comun în materia publicităţii imobiliare.

Într-adevăr, problema efectelor faţă de terţi ale admiterii acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actului primar îşi găseşte rezolvarea, pentru imobilele înscrise în cartea funciară, în regulile de carte funciară prevăzute de Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă, acesta fiind momentul relevant în prezenta analiză pentru verificarea conformităţii actului juridic pretins nul cu legea în condiţiile în care reclamanta invocă nulitatea acestei convenţii.

În consecinţă, după intrarea în vigoare a acestei legi, protecţia terţului şi relevanţa ce trebuie dată bunei-credinţe a acestuia, precum şi înţelesul noţiunii de bună-credinţă a terţului subdobânditor, trebuie analizate pe terenul principiilor de carte funciară.

În acest sens, Curtea a reţinut dispoziţiile incidente înscrise în Legea nr. 7/1996 - în forma în vigoare la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă - potrivit cu care subdobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate (art. 34).

În aplicarea principiului publicităţii materiale, faţă de terţii subdobânditori de bună-credinţă şi cu titlu oneros, înscrierile de carte funciară sunt "prezumate" exacte şi complete în mod absolut, iar nu relativ, deoarece terţii subachizitori sunt puşi la adăpost de orice cauze de evicţiune derivând din titlurile de dobândire anterioare achiziţiunii dreptului lor, dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 34 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data încheierii contractului ce face obiect al analizei.

Astfel, potrivit art. 38 din Legea nr. 7/1996:

"Acţiunea în rectificare, întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, îşi va produce efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. Termenul va fi de 3 ani socotiţi de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere".

Rezultă că, în aplicarea acestei norme, aşa cum s-a statuat pe cale doctrinară, acţiunea în rectificare, întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii, a titlului ce a stat la baza acesteia, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere (antecesorul subdobânditorului de bună-credinţă).

Rezultă că, efectul juridic al regulii prevăzute de art. 34 este acela că terţul subachizitor cu titlu oneros şi de bună-credinţă devine prin înscriere proprietar, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar în realitate nu deţinea în mod real această calitate. Aşadar, principiul publicităţii materiale constituie o veritabilă excepţie de la regulile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ceea ce presupune şi că în conflictul dintre proprietar şi un neproprietar este şi trebuie să fie o măsură excepţională, a cărei justificare trebuie să fie suficient de puternică şi constă în întrunirea condiţiilor enunţate anterior.

Cu toate acestea, în termenul de trei ani, publicitatea materială (beneficiul acordat terţilor prin principiul publicităţii materiale) este suspendată. Termenul de 3 ani este suficient de lung pentru ca proprietarul adevărat să atace înscrierea inexactă şi, mai ales, pentru a nu acoperi fraudele săvârşite la adăpostul publicităţii materiale şi este rezonabil de scurt pentru a nu împiedica circulaţia imobilelor. În consecinţă, numai după expirarea termenului de 3 ani, dobânditorul unui drept real accesoriu se bucură pe deplin de efectele publicităţii materiale.

Astfel, în temeiul art. 38 din Legea nr. 7/1996, în regulă generală o atare acţiune prin care se invocă nevalabilitatea actului subsecvent ca urmare a nulităţii actului iniţial poate fi intentată cu succes în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de cumpărătorul iniţial şi ar trebui respinsă dacă este formulată după expirarea acestui termen.

Ca urmare, în aplicarea acestei norme, în situaţia în care de la data înscrierii dreptului de către antecesorul cumpărătorului subsecvent au trecut deja 3 ani, acesta din urmă este apărat de principiul publicităţii materiale.

Sub un alt aspect, Curtea are în vedere că noţiunea de bună-credinţă are un înţeles specific în materie de carte funciară. Astfel, Legea nr. 7/1996, respectiv art. 34, condiţionează buna-credinţă a terţilor subdobânditori de absenţa notării vreunei acţiuni prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. În concluzie, absenţa înregistrării vreunei acţiuni prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare creează prezumţia realităţii - a exactităţii şi a caracterului complet al înscrierilor de carte funciară - drepturilor înscrise sau, după caz, stinse (radiate), aşa încât o astfel de prezumţie este suficientă să fundamenteze buna-credinţă a terţului achizitor.

Pe de altă parte, pentru înlăturarea prezumţiei legale de bună-credinţă a subdobânditorului cu titlu oneros, este necesar să se facă dovada că terţul subdobânditor, a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.

În cauză, aplicând consideraţiile teoretice anterior reliefate, Curtea constată, sub un prim aspect, că, la data introducerii prezentei acţiuni 17.09.2007, trecuseră 3 ani de la data înscrierii autorului nemijlocit al pârâtei S.C. G. S.R.L., respectiv a S.C. N. S.R.L. în cartea funciară nr. x a localităţii Afumaţi - 27.05.2003. În consecinţă, în cazul acestei pârâte, principiul publicităţii materiale acţionează, sub rezerva îndeplinirii cerinţelor enumerate mai sus.

Or, în speţă, potrivit probelor administrate această intimată pârâtă nu a putut cunoaşte din verificarea înscrisului care a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate a S.C. N. S.R.L., actualmente S.C. D. S.R.L., în cartea funciară (a cărui veridicitate şi legalitate au făcut obiectul unor verificări prealabile efectuate atât de agentul instrumentator - notarul public, cât şi de autoritatea de carte funciară - registratorul de carte funciară), neconcordanţa dintre calitatea acesteia de proprietar menţionată în cartea funciară şi situaţia juridică reală contrară, dată de inexistenţa consimţământului reclamantei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de Biroul Notarului Public J.. Totodată, Curtea a reţinut că la momentul înregistrării cererii de înscriere a dreptului acestei pârâte în cartea funciară nu era înregistrată vreo acţiune prin care să se conteste calitatea de proprietar a S.C. N. S.R.L., actualmente S.C. D. S.R.L..

În plus, Curtea a avut în vedere faptul că la momentul încheierii acestui contract de vânzare-cumpărare, vânzătoarea S.C. N. S.R.L., actualmente S.C. D. S.R.L. figura ca titular de rol fiscal pentru imobilul vândut, din relaţiile comunicate sub acest aspect, de către Primăria Afumaţi, rezultând că încă din anul 1998, rolul fiscal deschis de reclamantă a fost închis, operaţiune urmată de înregistrarea la organele fiscale a S.C. N. S.R.L., care a anexat la dosar dovezi de plată a impozitului în această calitate, respectiv că rolul fiscal a fost redeschis la cererea reclamantei abia ulterior anului 2005.

De altfel, reclamanta nu a probat că ulterior anului 1997, când a achitat impozitul aferent terenului cumpărat de aceasta şi care a făcut obiect al contractului autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K.", a continuat să achite impozit, în perioada 1998-2005, chitanţele exhibate de aceasta întocmite ulterior intervalului de timp menţionat, neputând fi apreciate ca relevante prin prisma analizei impuse de art. 34 din Legea nr. 7/1996, în cauză.

Tot astfel, reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că ar fi exercitat acte de posesie asupra terenului menţionat, respectiv că ar fi tulburat posesia exercitată de S.C. N. S.R.L., asupra terenului menţionat în vreun fel, probe care să poată conduce prezenta instanţă la concluzia că S.C. G. S.R.L. a cunoscut la data încheierii contractului ce face obiect al prezentei analize, inexactitatea cărţii funciare.

Faţă de aceste considerente, Curtea a apreciat ca fiind incidente normele legale anterior citate, astfel că, reţinând incidenţa acestei excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca efect al anulării actului primar, a respins ca nefondată această cerere, menţinând pentru considerentele expuse soluţia adoptată de prima instanţă sub acest aspect.

Reţinând incidenţa acestei apărări de fond, întemeiată de pârâta S.C. G. S.R.L. pe înscrierile din cartea funciară, Curtea a apreciat că nu se mai impune analiza celorlalte susţineri şi apărări formulate de părţile litigante, în legătură cu perfectarea acestui ultim contract.

Ca urmare, Curtea nu a mai valorificat nici probatoriul administrat în dovedirea susţinerilor şi apărărilor ce exced considerentelor mai sus expuse şi care sunt în legătură cu incidenţa în cauză a normelor speciale înscrise în art. 34 şi art. 38 din Legea nr. 7/1996 în forma în vigoare la data încheierii convenţiei sus menţionate.

Faţă de considerentele expuse mai sus, Curtea, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că: a admis, în parte, cererea completată şi precizată şi a constatat nulitatea absolută a procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 şi 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public "I.".

Totodată, Curtea a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public "J." şi a dispus respingerea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public "K." ca nefondată, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

În baza art. 298 cu referire la art. 274 şi art. 129 alin. (6) C. proc. civ., având în vedere că intimaţii B. şi S.C. D. S.R.L. au căzut în pretenţii prin admiterea apelului, Curtea a obligat aceşti intimaţi pârâţi la plata către apelantă a sumei de 9.768 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, cheltuieli ce vor fi reduse în raport de pretenţiile admise, dar şi potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ. - acest cuantum al cheltuielilor fiind apreciat ca fiind rezonabil, faţă de problemele de drept dezlegate, miza procesului pentru părţi, munca prestată de avocatul apelantei şi, totodată, necesar având drept scop susţinerea şi apărarea reclamantei în procesul pendinte faţă de pretenţiile intimatelor - la care s-au adăugat cheltuielile făcute de reclamantă pentru taxele suportate, traduceri şi citaţii pentru intimatul pârât B..

Prin decizia civilă nr. 744 A din 28 septembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie a fost respinsă, ca nefondată, cererea de completare a deciziei civile nr. 257/A din 16 martie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie, formulată de petenta A. cu domiciliul ales în Bucureşti, - la SCA "O.", în contradictoriu cu intimaţii B., cu domiciliul în Germania, S.C. D. S.R.L. cu sediul ales în Bucureşti, Bd. x, sector 1 - la Cab. Av. "P." şi S.C. G. S.R.L. cu sediul în Constanţa, judeţ Constanţa. Au fost respinse, ca nefondate, cererile formulate de apelanta A. şi intimata S.C. D. S.R.L., având ca obiect cheltuielile de judecată.

Curtea a reţinut că apelanta reclamantă A. a solicitat completarea deciziei civile nr. 257/A/16.03.2017, prin pronunţarea asupra cererii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale, trebuind să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut. Altfel spus, instanţa nu poate depăşi limitele învestirii sale, dar, totodată, aceasta este obligată să soluţioneze toate capetele de cerere, fie ele principale sau accesorii, cereri conexe sau incidentale cu judecata cărora a fost învestită, respectiv faţă de toate părţile implicate în conflictul judiciar.

Legiuitorul a prevăzut - pentru situaţia în care instanţa de judecată nu dă o rezolvare tuturor acestor cereri - o procedură care salvează hotărârea pronunţată de la sancţiunea nulităţii absolute, punând la dispoziţia părţilor prevederile art. 2812 C. proc. civ., enunţate mai sus, precum şi cele ale art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care reglementează cazul de revizuire întemeiat pe "minus petita".

În ce priveşte dispoziţiile art. 2812 C. proc. civ., Curtea a reţinut că acest text normativ vizează o ipoteză determinată şi care implică, prioritar, condiţia sesizării instanţei cu un capăt de cerere principal sau accesoriu, respectiv a sesizării cu o cerere conexă sau incidentală şi în secundar omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Or, în pricina de faţă, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea a reţinut că reclamanta a formulat o asemenea cerere accesorie de repunere a părţilor în situaţia anterioară, aşa cum, de altfel, s-a reţinut şi în cuprinsul deciziei a cărei completare se solicită.

Ca urmare, Curtea nu a validat apărarea intimatei S.C. D. S.R.L. în sensul că reclamanta nu a sesizat prima instanţă cu un asemenea capăt de cerere, solicitarea acestei părţi de amendare a reclamantei pentru formularea prezentei cereri de completare cu rea-credinţă neputând fi primită.

Curtea a respins însă ca nefondată cererea apelantei reclamante apreciind că asupra cererii de repunere în situaţia anterioară s-a pronunţat în urma analizării cererii de apel. Astfel, potrivit dispozitivului şi considerentelor deciziei pronunţate în apel, instanţa de apel a admis apelul, dar a schimbat numai în parte cererea completată şi precizată, în sensul că, deşi a constatat nulitatea absolută a procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 şi 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public I., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public J., a respins cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public K. ca nefondată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile. În această ultimă dispoziţie se înscrie şi soluţia instanţei de apel asupra cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară, în sensul menţinerii respingerii acestei cereri accesorii dispuse de instanţa de fond.

Mai mult, Curtea a avut în vedere că, în cazul în care se solicită anularea unor acte translative de proprietate succesive, o cerere de repunere în situaţia anterioară se admite atunci când ultimul act juridic încheiat este desfiinţat astfel încât obiectul convenţiei poate reintra în proprietatea deţinătorului iniţial. Cum în cauza de faţă ultimul act juridic a fost menţinut, instanţa nu putea dispune şi repunerea în situaţia anterioară, motiv pentru care a şi menţinut soluţia primei instanţe cu privire la capătul de cerere accesoriu acest obiect. Astfel, repunerea în situaţia anterioară, aşa cum s-a arătat mai sus, presupune întoarcerea bunului în proprietatea deţinătorului iniţial şi nicidecum restituirea prin echivalent a imobilului.

De altfel, o asemenea solicitare constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară prin echivalent este o cerere nouă formulată pentru prima dată prin cererea completatoare, cerere inadmisibilă la acest moment procesual, părţilor fiindu-le interzis a formula cereri noi chiar şi în calea de atac a apelului, potrivit art. 294 C. proc. civ., cu atât mai mult în procedura de completare a unei decizii pronunţate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 şi a deciziei civile nr. 744 A din 28 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie a formulat recurs recurenta-reclamantă A..

Împotriva deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie a formulat recurs recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Recursul recurentei-reclamante A.

Prin criticile aduse deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie se susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe solicitarea de repunere a părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de BNP J., constatat a fi nul absolut; respingerea cererii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public K.; cuantumul cheltuielilor de judecată acordate în sumă de 9.768 RON.

Temeiurile de drept invocate sunt art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Susţine recurenta că, deşi instanţa de apel a admis apelul în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a procurilor, dar şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către BNP J., nu a dispus şi cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării actului, deşi prin cererea completatoare s-a solicitat acest lucru. Apreciază recurenta că, şi în condiţiile în care a fost menţinut actul subsecvent, instanţa ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea prin echivalent a imobilului.

Recurenta arată că, în ceea ce o priveşte pe intimata-pârâtă D. S.R.L, instanţa de apel susţine argumentat motivele pentru care se impune constatarea nulităţii absolute atât a procurilor, cât şi a contractului de vânzare-cumpărare al acesteia, însă nu reţine acelaşi lucru şi în privinţa celeilalte intimate-pârâte G. S.R.L., deşi ambele sunt în aceeaşi situaţie atât juridică cât şi de fapt.

Susţine recurenta că motivele invocate de instanţa de apel privind publicitatea imobiliară respectiv Legea nr. 7/1996 nu sunt aplicabile şi nu salvează intimata-pârâtă G. S.R.L. în ceea ce priveşte contractul acesteia de vânzare-cumpărare, neinvocând în apărarea sa prevederile acestei legi, cum eronat a reţinut instanţa.

Cât priveşte faptul că instanţa a reţinut că la data introducerii acţiunii (17.09.2007) trecuseră 3 ani de la data înscrierii autorului nemijlocit al pârâtei S.C. G. S.R.L. în cartea funciară recurenta susţine că încheierea de la biroul de carte funciară din x/2003 nu reprezintă înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară aparţinând societăţii N. S.R.L. (ex denumire), ci reprezintă notarea schimbării denumirii societăţii; apoi D. S.R.L. şi-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară în x iar G. S.R.L. în 2005 deci între ele nu se poate invoca termenul de 3 ani; certificatul de atestare fiscală nr. x/09.11.2006 arată că nu are datorii, reclamanta probând astfel că a plătit impozitul; reclamanta a aflat abia la începutul anului 2007 când a depus cererea de întabulare că terenul este întabulat de un terţ.

Referitor la principiul forţei probante a înscrierii drepturilor reale în cartea funciară, reţinut de instanţa de apel ca probând buna-credinţă a intimatei-pârâte G. S.R.L. se arată, că dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acţiune prin care se contesta cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală. În cazul de faţă din titlul transmiţătorului, adică al reclamantei A. reiese o neconcordanţă, fiindcă în contractul de vânzare-cumpărare prin care aceasta a cumpărat terenul prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat sub nr. x/01.09.1994, în cuprinsul căruia este redat corect întregul nume/prenume A., nu la fel este şi în cazul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de BNP J., în certificatului de atestare fiscală din anul 1998, procurilor ş.a.m.d. când numele este scris A..

Pentru ca acest principiu să îşi producă efectul achizitiv de drepturi reale imobiliare, trebuie să se ţină seama de domeniul şi de condiţiile sale de aplicare. Acest principiu se aplică numai în cazul drepturilor tabulare dobândite prin acte juridice cu titlu oneros, înscrise în cartea funciară şi poate fi invocat numai de terţul subdobânditor de bună-credinţă, cu titlu particular şi oneros. Efectul achizitiv al principiului publicităţii imobiliare operează numai în situaţiile în care există cel puţin trei înscrieri ale dreptului ale dreptului de proprietate asupra unui imobil care operează în favoarea unor titulari diferiţi. Aşadar, condiţiile obligatorii pentru realizarea efectului achizitiv presupun: existenţa a cel puţin trei înscrieri succesive, în cauză nu sunt trei înscrieri succesive ci numai două, fiindcă reclamanta nu şi-a înscris dreptul; cel care înstrăinează, adică reclamanta sau primus/antecesorul tabular trebuie să fie el însuşi înscris în cartea funciară, însă nu s-a întâmplat acest lucru; să fi trecut termenul de 3 ani de la data înregistrării cererii făcute de Secundus faţă de Tertius, însă nu au trecut trei ani, respectiv au trecut aproximativ 2 ani şi 3 luni.

Ambele societăţi comerciale, în calitate de profesionişti au cunoscut ca imobilul-terenul în suprafaţă de 12.500 m.p. situat în localitatea Afumaţi, judeţul llfov, nu poate fi înstrăinat prin vânzare-cumpărare deoarece prin efectuarea de diligenţe obligatorii, minime la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu se pot îndeplini condiţiile valabile în vederea încheierii acestuia.

Faptul că a trecut o perioadă de timp între cumpărarea-vânzarea de către societatea D. S.R.L., în calitate de cumpărătoare la data de 31.08.1998 şi de vânzătoare către societatea G. S.R.L., aceasta din urmă în calitate de cumpărătoare la data de 04.02.2005, respectiv încheierea actului subsecvent nu este de natură a indica eroarea comună şi invincibilă, situaţia dreptului de proprietate asupra terenului menţionat fiind aceeaşi din anul 1998, anul dobândirii prin contractului de vânzare-cumpărare, dar transcris în cartea funciară a localităţii Afumaţi, cu număr cadastral x, în anul 2003, de către societatea D. S.R.L., prin madatar.

Regula anulării actului subsecvent ca urmare a anularii actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), deşi fără o consacrare legală cu titlu general, are caracterul unui principiu care guvernează efectele nulităţilor - retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară, dar şi a principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are, în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmiţătorului din actul juridic subsecvent, înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept. Pornind de la acest principiu de drept procesual, acţiunea întemeiată şi motivată pe subsecvenţa actului juridic ce face obiectul cauzei, respectiv: resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, presupune ca întregul demers judiciar să se fundamenteze şi pe anularea contractului de vânzare-cumpărare, prin care intimata-pârâta G. S.R.L. a devenit proprietara terenului reclamantei, acesta din urmă fiind invocat ca act subsecvent primului contract de vânzare-cumpărare constatat a fi nul absolut. Fără constatarea nulităţii absolute şi a celui de al doilea contract de vânzare-cumpărare, apreciază recurenta că este prejudiciată, iar echilibrul juridic este întrerupt.

Susţine recurenta că, în ceea ce priveşte ambele intimate-pârâte în calitate de profesioniste, trebuie să se reţină: în primul rând, în contractul de vânzare-cumpărare s-a utilizat o singură procură, nu două, respectiv cea care poartă încheierea de legalizare a traducătorului autorizat sub nr. x/16.04.1998, deşi existând două procuri traduse, trebuia să se verifice de ce s-a utilizat doar una şi aceasta fără a fi valabil încheiată, lipsind semnătura, mandantului, respectiv lipsa consimţământului; în al doilea rând, procura folosită la vânzare nu poartă semnătura mandantului, fiind indicată numai ştampila Ozannes, adică a presupusului notar emitent;

în al treilea rând, numele reclamantei folosit în procuri este greşit, respectiv A., în loc de A.; în al patrulea rând numele presupusului mandatar din ambele înscrisuri este greşit, fiind scris B., în loc de B.. Menţionează recurenta că numele presupusului mandatar este compus din trei nume şi în ambele înscrisuri (Procuri) apar doar două nume, dintre care unul este greşit B., la care se adaugă o altă neconcordanţă, respectiv scrie "B..., " în ideea în care acesta nu era din Bucureşti, fiind cetăţean turc; în al cincilea rând seria paşaportului lui "B., din traducerea legalizată a semnăturii traducătorului sub nr. x/16.04.1998, este indicată ca fiind "TR", iar în contractul de vânzare - cumpărare s-a scris "TR-I".

De asemenea, s-a deţinut şi paşaportul acestuia, a fost depus la vânzare - cumpărare, aşa încât se putea verifica facil, citind paşaportul, aşa - zisele procuri; în al şaselea rând, actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă, în vederea garantării autenticităţii semnăturilor şi a sigiliului, în acord cu prevederile art. 162 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat; în al şaptelea rând, nu s-a menţionat în contractul de vânzare - cumpărare limba în care s-a luat consimţământul mandatarului vânzătorului, în condiţiile în care acesta era cetăţean turc, legitimat cu paşaport emis de autorităţile din Turcia, procura era urmarea unei traduceri din limba străină - engleză a unui mandat dat în acest scop.

Cu atât mai mult cu cât în contractul de vânzare - cumpărare autentificat de Notariatul de Stat Sectorul Agricol llfov sub nr. x/01.09.1994, sub autentificare s-a scris consimţământul a fost luat în limba engleză - cunoscută de notarul de stat deci era foarte uşor de verificat; în al optulea rând, diferenţa de nume, în loc de A. s-a scris A., deşi în contractul de vânzare-cumpărare teren de la L. şi M. era corect scris (A.), în ambele menţiuni din contract, doar intimatele -pârâte din prezentul litigiu nu au înţeles să îl folosească pe cel corect, apreciind în final că acest aspect este doar o eroare materială;

în ultimul rând se arată că cele două societăţi intimate-pârâte au încheiat anterior contractului de vânzare-cumpărare din data de 04.02.2005 sub nr. de autentificare 416, BNP K. şi Antecontractul de vânzare-cumpărare, cu privire la acelaşi teren în suprafaţă de 12.500 m.p. din localitatea Afumaţi, judeţul Ilfov, la data de 13.01.2005, la BNP K., sub nr. de autentificare 72, aşa încât intimata-pârâtă G. S.R.L., în calitate de promitentă- cumpărătoare a avut timp la dispoziţie pentru o verificare a tuturor înscrisurilor prezentate de către societatea D.

S.R.L şi trebuia să se ocupe de verificarea juridică a terenului, prin propriile diligenţe, fiindcă i-au fost prezentate nereguli nu doar o singură dată, ci de mai multe ori, succesiv, ceea ce o face pe intimata-pârâtă G. S.R.L. să suporte consecinţa anulării actului său. Chiar dacă s-a invocat faptul că procurile în limba engleză nu sunt cele care exprimă traducerea în limba română şi anume cele care poartă încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului sub nr. x/16.04.1998 şi y/16.04.1998, intimata-pârâtă tot nu este salvată de la nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, deoarece procura în limba română în baza căreia a cumpărat nu a fost semnată de mandant, ceea ce echivalează cu lipsa consimţământului, ca act subsecvent celui deja constatat nul.

În mod corect nu se poate reţine aplicabilitatea teoriei salvării actului subsecvent având în vedere probele administrate sub aspectul circumstanţelor, a împrejurărilor/aspectelor în care au fost încheiate procurile (respective nu au fost), actele de vânzare-cumpărare, de natură să se reţină buna-credinţă a dobânditorilor şi caracterul comun al pretinsei erori în care s-ar fi aflat, cu privire la calitatea de mandatar al intimatului-pârât B., prin prezentarea unei procuri nesemnate de către presupusul mandant, de contract de vânzare-cumpărare în care numele este scris incorect, deşi se prezintă un contract de vânzare -cumpărare în care numele este scris corect de două ori în cuprinsul contractului şi în care se mai arată şi limba în care se ia consimţământul cumpărătorului prin mandatar etc.

Din toate actele/înscrisurile pe care societatea D. S.R.L. le-a avut în vedere, respectiv le-a predat societăţii G. S.R.L. reies neconcordanţe flagrante, imposibil de acoperit în sensul de a fi interpretate într-o manieră facilă şi fără relevanţă juridică, tocmai fiindcă sunt atât de evidente aceste nereguli, pe care ambele societăţi intimate-pârâte aveau obligaţia atât să le remarce.

Recurenta învederează faptul că şi paşaportul intimatului-pârât B. a fost cunoscut, datele puteau fi lecturate din cuprinsul acestuia, xerox al acestuia fiind depus la dosarul cauzei de însăşi intimata - pârâtă D. S.R.L.

Recurenta apreciază că suma de 9.768 RON la care au fost obligaţi doar doi intimaţi - apelanţi, prin admiterea parţială a apelului, nu reprezintă nici jumătate din suma dovedită şi chiar dacă proporţionalitatea onorariului avocatului cu valoarea sau complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune lăsată la aprecierea instanţelor de judecată, acestea trebuie să justifice fiecare reducere, şi nu să stabilească în mod global o sumă care, în opinia acestora, reflectă valoarea muncii depuse de apărător, aprecieri privind miza procesului etc., este disproporţionată, atât prin raportare la ceea ce s-a admis (2 motive din 4 motive de apel), dar şi prin raportare la reducerea potrivit art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., apreciind ca fiind un motiv de nelegalitate, cerând modificarea deciziei apelate.

Prin recursul împotriva deciziei civile nr. 744 A din 28 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie, recurenta reclamantă critică respingerea ca nefondată a cererii de completare a acestei decizii.

Recurenta arată că, întrucât s-a stabilit definitiv prin decizia civilă nr. 257 A din 16 martie 2017, că intimata D. a fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, urmarea firească a acestei constatări legale este aceea a sancţiunii care trebuie să intervină în această situaţie.

Soluţia instanţei este combătută şi cu privire la repunerea părţilor în anterioară prin echivalent a imobilului ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării în ambele contracte de vânzare-cumpărare. Susţine recurenta că este greşită reţinerea instanţei că repunerea în situaţia anterioară este posibilă numai când ultimul act juridic încheiat este desfiinţat şi obiectul poate reintra în proprietatea deţinătorului iniţial. În opinia recurentei cuvântul numai trebuie exclus fiindcă, pe de o parte, întotdeauna când ultimul act juridic este desfiinţat, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, iar pe de altă parte, nu există nicio dispoziţie legală care să interzică repunerea părţilor în situaţia anterioară în cazul contractelor de vânzare-cumpărare succesive.

Recursul recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie şi a încheierilor premergătoare.

Recurenta solicită casarea în parte a hotărârii recurate prin raportare la art. 304 pct. 4, 5 C. proc. civ. întrucât instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut deoarece nu a analizat cele inserate în petitul cererii de chemare în judecată ceea ce echivalează cu aplicarea dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., instanţa depăşindu-şi atribuţiile puterii judecătoreşti.

În principal solicită casarea cu reţinere şi în subsidiar casarea cu trimitere. Solicită să se menţină hotărârea instanţei de apel prin care s-a respins apelul reclamantei ce avea ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare între S.C. D. şi S.C. G. şi să fie casată în parte hotărârea recurată cu privire la partea din hotărâre prin care s-au anulat cele două procuri şi actul de vânzare-cumpărare dintre reclamantă prin mandatar şi reclamantă.

Recurenta arată că în raport de principiul disponibilităţii părţii recurente înţelege să investească instanţa cu critici de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 punctele 4, 5, 6, 7, 8, 9 şi 312 C. proc. civ. asupra a două aspecte: nulitatea procurii şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Partea din hotărâre privind anularea procurilor traduse sub semnătură legalizată sub nr. x/16.04.1998 se apreciază ca fiind nelegală aceasta încălcând, în opinia recurentei, principiile de drept substanţial şi principiile care guvernează procesul civil.

Din perspectiva art. 304 pct. 4 C. proc. civ. se susţine că instanţa de judecată şi-a depăşit puterile judecătoreşti prin faptul că a constatat că pentru înfăptuirea actului de înstrăinare era necesar a se prezenta originalul procurii în limba engleză ori această obligaţie legală nu exista în august 1998 când s-a făcut vânzarea ci a fost introdusă în Legea nr. 36/1995 ulterior încheierii actului, astfel că prin raportare la art. 261 C. proc. civ. instanţa a reţinut texte de lege care la acel moment nu erau în vigoare.

Al doilea motiv de nelegalitate este reprezentat de incidenţa dispoziţiilor art. 304 punctul 5 coroborat cu punctul 6 C. proc. civ. recurenta arătând că prin cererea precizatoare s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a procurilor emise de H. şi traduse sub numărul x/16.04.1998 la Biroul Notarului Public I., prin urmare intimata reclamantă a solicitat anularea procurii din Anglia.

Anularea procurilor traduse şi legalizate presupune ca instanţa de judecată să verifice dacă la momentul la care s-a făcut traducerea procurilor şi implicit legalizarea semnăturilor s-au respectat dispoziţiile legale în materie de traduceri şi legalizare - or instanţa nu a fost investită să se pronunţe asupra valabilităţii procurilor traduse ci asupra legalităţii procurilor de la Ozannes, astfel că în cazul în care instanţa constată nulitatea acestor procuri, traducerile şi legalizarea acestora rămâneau fără obiect.

Acordul de voinţă al părţilor s-a realizat în Anglia, în faţa notarului din Anglia. Motivele de nulitate se analizează în raport de momentul întocmirii actului şi nu în raport de momentul traducerii lui astfel, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 304 punctul 6 din C. proc. civ. deoarece reclamanta a investit instanţa de judecată cu constatarea nulităţii absolute a procurilor emise de H. şi traduse sub numărul x/16.04.1998 la Biroul Notarului Public I., ori aşa cum rezultă din dispozitivul hotărârii instanţa s-a pronunţat nu asupra nulităţii procurilor de la Ozannes ci a anulat traducerile, cu care nici nu a fost investită -neindicând care sunt motivele de nulitate absolută care conduc la anularea acestor traduceri, astfel instanţa s-a pronunţat pe ce nu s-a cerut, deoarece intimata-reclamantă nu a invocat vicii ale traducerii şi ale legalizării semnăturii, pe cale de consecinţă instanţa nu a ţinut seama de limitele în care a fost investită, de principiul disponibilităţii şi mai mult decât atât în motivarea sa profund subiectivă s-a substituit părţii reclamante.

Instanţa de apel a anulat traducerile pentru lipsa de consimţământ când consimţământul dat de madant nu a fost dat la momentul traducerii procurilor ci la un moment anterior. În opinia recurentei instanţa de judecată s-a pronunţat pe ceva ce nu s-a cerut-astfel prin raportare la dispoziţiile art. 304 punctul 5 C. proc. civ. nu a fost respectat dreptul la apărare, nu a fost respectat principiul publicităţii, contradictorialităţii şi al oralităţii - astfel că sancţiunea este cea prevăzută de art. 105 C. proc. civ., deoarece instanţa de judecată nu a pus în discuţia părţilor nulitatea procurilor traduse, nu au fost dezbateri în acest sens şi nu au fost făcute apărări.

Prin raportare la art. 129 pct. 6 C. proc. civ. prin care se prevede că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii este fără putinţă de tăgadă faptul că instanţa, anulând traducerile, ignorând ceea ce reclamanta a solicitat şi pronunţând nelegalitatea traducerilor, s-a pronunţat pe ceva ce nu i s-a cerut, căci procurile traduse puteau fi anulate doar dacă erau anulate procurile de la Ozannes sau dacă nu îndeplineau condiţiile legale în materie de traducere şi legalizare, motivele de nulitate fiind diferite.

Conform Legii nr. 36/1995, traducerile nu sunt nici duplicate, nici copii legalizate ci ele transpun un acord de voinţă anterior, pe cale de consecinţă, pot fi considerate acte juridice indisolubil legate de procura ce a fost tradusă, fără mandatul iniţial ele nu pot avea valoare juridică, producătoare de efecte juridice prin ele însele.

Al treilea motiv de recurs este reprezentat de aplicarea dispoziţiilor art. 304 punctul 7 C. proc. civ. sens în care se arată că, deşi prin dispozitiv instanţa de judecată anulează procurile traduse, în considerentele hotărârii se fac trimiteri la un fax în limba engleză, nicidecum la normele legale încălcate în materie de traducere şi legalizare, care puteau conduce la anularea unei traduceri; Cuprinsul dispozitivului este străin de natura cauzei, în afara limitelor investirii instanţei de judecată deoarece faptul că intimata-reclamantă a investit instanţa cu anularea procurii de la Ozannes şi a indicat că este tradusă sub un număr nu înseamnă că a solicit anularea traducerii-deoarece consimţământul este analizat în raport de momentul încheierii mandatului din Anglia.

În opinia recurentei hotărârea instanţei de apel nu respectă exigenţele prevăzute de art. 261 C. proc. civ., existând o contradicţie clară între considerente şi dispozitiv, judecătorul fiind obligat să se pronunţe pe fiecare capăt de cerere or, aşa cum rezultă din dispozitivul hotărârii, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe anularea procurilor emise de către Ozannes aşa cum a fost investită prin cererea de chemare în judecată, prin cererea precizatoare şi prin cererea de apel ci a anulat traducerile, care sunt doar o transpunere a acordului de voinţă, prin ele nu se ia act de voinţa părţilor, nu ia naştere mandatul ci doar se traduce mandatul.

Anulând procurile traduse din 16.04.1998 instanţa de judecată trebuia să analizeze condiţiile în care au fost traduse şi legalizate aceste procuri iar nu condiţia consimţământului - care trebuie analizată la momentul la care s-a născut mandatul.

În opinia recurentei hotărârea recurată conţine motive contradictorii în sensul că instanţa menţionează că procurile în engleză nu există, fapt susţinut şi de reclamantă în cererea de chemare în judecată sens în care se impune anularea traducerilor pe când în alt paragraf aceasta menţionează că este evident că faxul de la S.C. AA. S.A. cuprinde procurile a căror nulitate se solicită.

Un alt aspect ce face ca în cauză să fie aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este reprezentat de faptul că instanţa de apel arată că pârâtele nu au probat existenţa în original a procurilor pe de o parte şi pe de altă parte reţine că procurile transmise conţin elemente că ar fi fost emise de Ozannes, respectiv că faxul de la AA. ar reprezenta procură în engleză.

Al patrulea motiv de recurs, prin raportare la greşita anulare a procurilor traduse, este reprezentat de incidenţa dispoziţiilor art. 304 punctul 8 C. proc. civ., instanţa făcând o greşită interpretare a mandatului şi a traducerii acestuia deoarece s-a raportat consimţământul la momentul traducerilor-în condiţiile în care, în raport de acest moment, instanţa putea analiza doar textele incidente în materie de traducere şi legalizare, iar nu condiţiile de valabilitate ale convenţiei.

Instanţa de judecată a fost investită să se pronunţe pe nulitatea unui act care nu a fost găsit, deoarece din toate adresele efectuate rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că procura în original nu a fost găsită.

În opinia recurentei instanţa a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al contractului de mandat, aşa cum acesta este prevăzut la dispoziţiile art. 1532-1559 C. civ., cu traducerea mandatului realizată la 16.04.1998, ce are ca bază legală Ord. MJ 233/1996, deşi era fără putinţă de tăgadă faptul că actul care se contestă este procura de la Ozannes.

În opinia recurentei, incidente în speţă sunt dispoziţiile art. 977-985 C. civ., dispoziţii legale încălcate de instanţa de apel, deoarece, în loc să considere că în cauză s-a produs o eroare materială la redactarea numelui reclamantei prin înlocuirea literei "O" cu "C", prin aplicarea directă a dispoziţiilor art. 53 Legea nr. 36/1995, a considerat că aceste erori materiale echivalează cu o lipsă a consimţământului care, deşi trebuia analizat la 10.04.1998, a fost analizat la 16.04.1998. Astfel, art. 982 C. civ. face dovada fermă a faptului că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecăţii în sensul că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele dându-se fiecăruia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Aceste dispoziţii se coroborează cu art. 979 C. civ. în sensul că ne raportăm la natura contractului, or, este clar că avem un mandat deoarece mandatarul avea asupra sa toate cele 12 acte originale ale proprietăţii emanând de la instituţii precum primărie notariat cadastru, administraţie fiscală, etc.

Tot cu privire la acest motiv de recurs recurenta înţelege să invoce şi aplicarea art. 1191 C. civ. solicitând să se ia act că nici faxul de la AA. nu poate avea o forţă probantă deoarece nu se înscrie în niciuna din categoriile de înscrisuri prevăzute de lege, sens în care instanţa a făcut o apreciere greşită a dispoziţiilor art. 139 C. proc. civ. deoarece a considerat că incidenţa acestui articol este o chestiune de fond, când în realitate, pornind şi de la denumirea marginală a textului este o chestiune de procedură. Nici traducerea nu poate echivala cu un înscris cu forţa probantă deoarece traducerea este într-o legătură indisolubilă cu actul tradus, astfel ea este valabilă cât actul tradus este valabil prin constatarea nevalabilităţii actului tradus automat aceasta rămâne lipsită de obiect. Astfel, aşa cum s-a pronunţat instanţa de apel, ar echivala cu faptul că A. nu şi-a dat consimţământul pentru traducerea procurii.

Al cincilea motiv de recurs este reprezentat de dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ. În mod greşit instanţa de apel a reţinut că intimatul B. nu a avut calitatea de mandatar deoarece prin aplicarea art. 1533 alin. (2) C. civ. acceptarea mandatului rezultă din însăşi executarea lui, or pe lângă semnarea contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum rezultă şi din înscrisurile comunicate de biroul notarial, mandatarul a efectuat şi alte acte premergătoare vânzării pe parcursul celor patru luni de la traducerea procurii la încheierea actului, mandatul fiind folosit la mai multe instituţii şi producându-şi efectele, pe cale de consecinţă mandatul a fost executat anterior la cadastru, primărie, administraţia financiară.

Prin raportare la art. 1537 C. civ. mandatarul nu poate acţiona decât în limitele mandatului or, acestea au fost date atât în forma scrisă ad validitatem cât şi sub forma ad probationem, forma îndeplinită de faptul că mandatarul avea asupra sa, pe lângă titlul de proprietate, celelalte 12 acte care au stat la baza dobândirii dreptului de proprietate de către reclamantă. În opinia recurentei, reclamanta a achiesat la existenţa şi executarea mandatului prin înmânarea actelor originale şi prin starea de pasivitate timp de peste 10 ani.

Tot la acest motiv de recurs recurenta apreciază că se încadrează şi faptul că instanţa în mod greşit a reţinut că recurenta avea obligaţia să depună această procură când dispoziţiile art. 1169 sunt ferme în sensul că sarcina probei revine reclamantei.

În opinia recurentei, incidente sunt şi dispoziţiile art. 1188 pct. 4 C. civ. unde se prevede expres că nu au putere probantă copiile copiilor.

În speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., deoarece hotărârea instanţei de apel sub aspectul anularii celor două procuri traduse este dată cu aplicarea greşită a legii mai exact a dispoziţiilor art. 948 C. civ., a dispoziţiilor art. 969-970 din C. civ., art. 1171-1173 din C. civ., art. 1188, art. 1169 din C. civ., art. 294 C. proc. civ. prin care se menţionează în mod ferm că în apel nu se pot face cereri noi şi a altor texte de lege ce vor fi enumerate.

În opinia recurentei s-a făcut o greşită aplicare a legii faţă de dispoziţiile art. 1171-1173 şi respectiv art. 1188 din C. civ. deoarece în dosar este ataşată procura tradusă în limba română de traducător autorizat şi care a stat la baza actului de vânzare a terenului către recurentă. La cererea de chemare în judecată reclamanta A. ataşează traducerea procurii în limba română-traducere legalizată care a stat la baza încheierii actului de vânzare, însă solicită anularea procurii în limba engleză ce reprezintă acordul de voinţă. Instanţa de judecată cu încălcarea principiului disponibilităţii, depăşind limitele investirii se pronunţă pe anularea traducerilor, nu pe nulitatea mandatului iniţial.

În mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că reclamanta-intimată nu deţine originalul procurii în limba engleză şi că recurenta nu a demonstrat contrariul, încălcându-se flagrant în virtutea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dispoziţiile art. 1169 din C. civ. care prevăd ca cel ce face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o probeze-or sarcina probei nu poate incumba pârâtului ci reclamantei şi titularului căii de atac. Cu încălcarea dispoziţiilor art. 1169 din C. civ. instanţa de judecată dă o valoare absolută susţinerilor reclamantei-intimate în sensul că aceasta nu se afla în posesia procurii şi astfel nu îi pot fi incidente dispoziţiile art. 139 din C. proc. civ.-or, nu poate fi sancţionat pârâtul pentru că reclamantul nu îşi probează susţinerile.

În anularea procurii instanţa de apel menţionează că aceasta s-a făcut în baza materialului probator or, în raport de art. 261 C. proc. civ. instanţa de apel nu spune care sunt acele probe, şi, întrucât soluţia este contrară materialului probator administrat în cauză, instanţa trebuia să menţioneze care sunt mijloacele de probă care i-au format convingerea.

Cu privire la motivul de nulitate privind lipsa consimţământului consideră recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 952-953 C. civ., deoarece lipsa consimţământului pentru a reprezenta motiv de nulitate absolută este generată de eroarea-obstacol sau de violenţa distructivă de consimţământ, or reclamanta în prezenta cauză nu a făcut referire la niciuna din cele două situaţii limitativ prevăzute de lege. Orice altă motivare a nulităţii bazată pe lipsa consimţământului poate fi încadrată ca şi motiv de nulitate relativă, ceea ce reclamanta nu a solicitat.

Cu privire la anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 recurenta pârâtă a înţeles să invoce următoarele motive de recurs în susţinerea nelegalităţii soluţiei pronunţate cu privire la acest aspect:

Un prim motiv de recurs este reprezentat de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. deoarece instanţa de judecată şi-a depăşit puterile judecătoreşti prin faptul că a constatat că pentru înfăptuirea actului de înstrăinare era necesar a se prezenta originalul procurii. Având în vedere dispoziţiile Legii nr. 36/1995 la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, respectiv august 1998, recurenta solicită să ia act de faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în sarcina acesteia incumbă obligaţia de a păstra originalul procurii sau de a solicita procura în original - respectiv mandatul în engleză în condiţiile în care nici legea nu prevedea la acea vreme această obligaţie.

Consideră recurenta că, în speţă este aplicabilă instituţia mandatului aparent, aşa cum este el reglementat la art. 1552 şi următoarele vechiul C. civ. - apărare pe care înţelege să o folosească în raport de greşita aplicare a legii de către instanţa de apel, în combaterea hotărârii recurate.

În cazul de faţă, recurenta a avut reprezentarea că B. este mandatarul părţii şi nu că este proprietarul terenului. Mai mult, acesta a exhibat un act autentic dovadă a mandatului primit de la reclamanta A..

În mod greşit instanţa de apel, cu încălcarea principiului siguranţei circuitului civil şi a bunei-credinţe, nu a observat că această teorie a aparenţei se fundamentează pe elementul bunei-credinţe. Buna-credinţă presupune o lipsă a oricărei culpe, iar lipsa culpei presupune comportarea ca bonus pater familias, or, subiecţii de drept nu pot acţiona mai presus de bonus pater familias deoarece acest concept reprezintă tipologia omului cel mai prudent. Pe cale de consecinţă, dacă un bonus pater familias s-a aflat în eroare, şi ceilalţi s-ar fi aflat în eroare deci eroarea devine comună. De aici, în mod corect se trage concluzia că prezumţia de bună-credinţă atrage o prezumţie de error communis facit jus în favoarea recurentei.

Astfel, instanţa de apel în mod greşit a încălcat legea - respectiv dispoziţiile art. 304 punctul 9 C. proc. civ., încălcând pe lângă dispoziţiile art. 1898-1899 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 36/1995 şi a dispoziţiilor art. 1171-1173 C. civ.

Instanţa a înlăturat prezumţia de buna-credinţă motivând că nu au fost depuse diligenţele necesare în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt, ceea ce a făcut ca atitudinea recurentei să fie una culpabilă. Diligenţa presupune un set de acte şi fapte efectuate cu scopul de a preveni producerea oricărei greşeli or în speţă, susţine recurenta, aceasta a efectuat toate diligenţele care îi reveneau conform legii.

În ceea ce priveşte analiza bunei-credinţe din perspectiva mandatului aparent, B. a avut o procură autentică emisă de Ozannes în Anglia şi care a fost tradusă sub semnătură legalizată în Romania. Astfel, se constituie o primă dovadă în favoarea validităţii mandatului şi anume certificările făcute de autorităţile române şi de cele engleze. Această procură a fost folosită pentru a se obţine certificatul de rol fiscal, autorizaţii de construcţie, certificate de urbanism s.a.m.d. Autorităţile administrative ale statului român au acceptat dovada calităţii de reprezentant exhibată de B. ceea ce a întărit credinţa recurentei cum că acesta este reprezentantul lui A. ca atare, recurenta susţine că nu a fost de rea-credinţă.

În ceea ce priveşte considerentele pentru care instanţa a respins buna-credinţă a recurentei în aplicarea principiului error communis facit jus; consideră recurenta că sunt greşite pentru următoarele motive:

În mod greşit instanţa a susţinut că recurenta avea datoria să facă cercetări asupra actelor chiar legalizate astfel sub incidenţa art. 304 punctul 9 C. proc. civ. hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 36/1995.

În mod greşit instanţa a reproşat recurentei că nu a demonstrat că reprezentanţii pârâtei nu cunosc engleza, astfel prin aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. instanţa a încălcat dispoziţiile OM. 233/1996.

Instanţa a impus dovedirea faptului negativ nedeterminat că două persoane nu cunosc engleza, ceea ce este o imposibilitate şi efectuarea de verificări pe care legea nu le impune sau care sunt de competenţa notarului.

Prin raportare la dispoziţiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ. instanţa de judecată a motivat contradictoriu în reţinerea bunei-credinţe de către cele două pârâte. Buna-credinţă a recurentei este dovedită şi de faptul că B. a avut asupra lui actele originale de proprietare, pe care, fireşte, nu le putea obţine decât de la A., proprietara terenului-fiind cunoscut-chiar de notorietate că actele în original le are titularul actului sau împuternicitul său, însă instanţa de apel nu a dat nicio relevanţă respectării procedurii notariale prevăzute de Legea nr. 36/1995. Mai mult, B. a folosit procura în faţa a numeroase autorităţi administrative, ceea ce a fost de natură să solidifice credinţa legitimă cu privire la faptul ca aceasta este valabilă.

Există în opinia recurentei o contradicţie în logica instanţei cu privire la procură şi anume, întâi i se constată caracterul fals şi apoi se arată că recurenta nu a verificat dacă procura prezintă "suficiente garanţii că este întocmită în forma autentică [..] respectiv că procura originală nu prezintă alte deficienţe de formă...".

Contrar celor reţinute de instanţă, recurenta susţine că a depus diligenţele necesare dar în sensul verificării dreptului de proprietate al reclamantei, actele originale şi mandatul autentic aflat la B. fiind dovada suficientă şi evidentă privind intenţia de vânzare a reclamantei.

În mod constant pe parcursul hotărârii sale, instanţa a inversat sarcina probei punând în sarcina recurentei probarea unor aspecte privind cauza. Atâta timp cât legea procesuală impune reclamantului sarcina probei, întoarcerea ei asupra pârâtului nu se face decât în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.

Instanţa a reţinut că nu a fost probată buna-credinţă ori legea substanţială în vigoare la acel moment prezuma buna-credinţă până la proba contrară, fiind deci evident că sarcina probei revenea reclamantei A..

Toate diligenţele pe care instanţa le-a pretins prin hotărârea atacată făceau obiectul activităţii notarului, nefiind de competenţa recurentei. Instanţa a ignorat textele din legislaţia specifică activităţii notariale şi s-a folosit de aceste raţionamente incorecte pentru a ne răsturna prezumţia de bună-credinţă cu evidentă încălcare a normelor de drept material şi ignorând faptul că şi statutul de bonus pater familias nu presupune diligenţe care depăşesc limitele rezonabilului şi nici diligenţe care intră în competenţa autorităţilor statale - care au fost respectate de către notarul ce a încheiat actul.

Soluţia instanţei sub acest aspect este greşită, aceasta aplicând în mod greşit principiul error communis facit jus şi refuzând nejustificat existenţa bunei-credinţe, în contra prezumţiei legale aplicabile în speţă. Foarte important de reţinut este faptul că vânzarea nu s-a făcut exclusiv în baza actului de vânzare-cumpărare, actele în original neputând provenii decât de la reclamanta A..

După achiziţionarea terenului, S.C. D. S.R.L. a transcris contractul de vânzare-cumpărare la Judecătoria Buftea, a deschis rol la Primăria Afumaţi şi l-a înregistrat în contabilitatea societăţii.

Conform prevederilor legale, în perioada 1998-2005, S.C. D. S.R.L., a depus la Primăria Afumaţi la începutul flăcărui an "Declaraţii de impunere a terenului" şi şi-a plătit regulat impozitul aferent stabilit de Primăria Afumaţi. Mai mult, în 27.05.2003, S.C. D. S.R.L., face pentru terenul din Afumaţi toate formalităţile cadastrale necesare, obţine numărul cadastral x şi deschide cartea funciară nr. x în care îl intabulează iar la 04.02.2005 S.C. D. S.R.L. vinde terenul din Afumaţi S.C. G. S.R.L..

Vânzarea s-a făcut în forma autentică la notariat ocazie cu care notarul menţionează în contractul de vânzare-cumpărare că impozitele şi taxele sunt achitate la zi de S.C. D. S.R.L. conform certificatului fiscal nr. 798/31.01.2005 eliberat de Primăria Afumaţi şi că din extrasul de carte funciară nr. x/02.02.2005 rezultă că terenul nu este grevat de sarcini. Toate exemplarele originalelor contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1994 precum şi toate documentele originale referitoare la proprietate au fost înmânate, în faţa notarului, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.02.2005 cumpărătorului S.C. G. S.R.L. şi se afla în posesia sa.

La cumpărarea terenului au fost înmânate societăţii G. S.R.L., toate exemplarele actelor originale necesare, a fost încheiat actul de vânzare-cumpărare în forma autentică, a fost primit preţul, deci toate elementele constitutive ale contractului au fost îndeplinite, recurenta comportându-se ca un proprietar-vânzător de bună-credinţă.

Consideră că vânzarea-cumpărarea, între S.C. D. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L., reprezintă o dublă recunoaştere a valabilităţii transferului dreptului de proprietate, căci al doilea notar, în urma verificărilor făcute, a constatat că actele care au stat la baza înstrăinărilor succesive ale terenului au fost pe deplin valabile.

Solicită recurenta să se remarce că instanţa de apel din nou a schimbat sarcina probei apreciind că nu s-a făcut dovada bunei-credinţe încălcându-se flagrant caracterul imperativ al legii, respectiv dispoziţiile art. 1898-1899 C. civ. în sensul că buna-credinţă se prezumă iar cel ce invocă reaua-credinţă trebuie să facă dovada în acest sens.

În mod greşit a reţinut instanţa că titularul dreptului de proprietate se identifica printr-o literă "C" sau "O" căci în opinia recurentei, reclamanta, scrisă A. sau A., era indubitabil aceeaşi şi titulara dreptului de proprietate deoarece mandatarul său prezentase o mulţime de acte ce făceau dovada proprietăţii sale şi mai mult decât atât, acte reconfirmate de demersurile administrative efectuate de mandatar la diferite instituţii ale statului. Identificarea titularului dreptului de proprietate nu se identifică cu analiza numelui în sensul literal ci şi cu alte elemente de identificare a persoanei coroborat cu dovada proprietăţii.

Instanţa de apel în mod greşit a reţinut că recurenta trebuia să verifice dacă mandantul şi-a exprimat consimţământul or, acest aspect excede unui cumpărător diligent, care trebuie să facă diligenţe minime nu să se substituie instanţei, notarului, sau chiar unui organ de urmărire penală, neavând calificare şi calitate în acest sens.

În opinia recurentei, din hotărâre reiese fără putinţă de tăgadă faptul că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea cuprinde motive contradictorii deoarece, pe de o parte instanţa apreciază că deţinerea unui permis de şedere nu face dovada certă a prezenţei posesorului permisului la o anumită dată în Romania iar, pe de altă parte, în paragraful imediat următor spune că nu poate ignora că mandatarul a fost legitimat de notarul public.

Înalta Curte, analizând recursurile din perspectiva motivelor de recurs invocate, reţine că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 şi împotriva deciziei civile nr. 744 A din 28 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie sunt nefondate.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Prin criticile formulate recurenta a avut în vedere prima ipoteză a motivului de recurs, respectiv hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra solicitării de repunerea părţilor în situaţia anterioară semnării actului de vânzare-cumpărare constatat nul, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către BNP J., este nefondată.

Potrivit dispozitivului şi considerentelor deciziei pronunţate în apel, instanţa de apel a admis apelul, dar a schimbat numai în parte cererea completată şi precizată, în sensul că, deşi a constatat nulitatea absolută a procurilor traduse sub semnătură legalizată prin încheierile de legalizare a semnăturii traducătorului nr. 4524/16.04.1998 şi 4525/16.04.1998 ale Biroului Notarului Public I., a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 de către Biroul Notarului Public J., a respins cererea având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.02.2005 de către Biroul Notarului Public K. ca nefondată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile. În această ultimă dispoziţie se înscrie şi soluţia instanţei de apel asupra cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară, în sensul menţinerii respingerii acestei cereri accesorii dispuse de instanţa de fond.

Referitor la repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea prin echivalent a imobilului, instanţa de apel a considerat-o o cerere nouă formulată pentru prima dată prin cererea completatoare motiv pentru care, în mod corect a reţinut-o ca inadmisibilă faţă de momentul procesual al litigiului.

Nu poate fi primită critica recurentei prin care se arată că instanţa ar fi trebuit să se pronunţe şi cu privire la repunerea părţilor în situaţia anterioară, prin restituirea imobilului prin echivalent, deoarece instanţa se pronunţă doar în limitele investirii, or astfel cum s-a reţinut, solicitarea de restituire prin echivalent a imobilului nu a fost formulată în faţa instanţei de fond.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel ar fi trebuit să anuleze ambele contracte pe considerentul că ambele intimate-pârâte sunt în aceeaşi situaţie juridică şi de fapt, iar motivele invocate de instanţă privind publicitatea imobiliară respectiv Legea nr. 7/1996 nu sunt aplicabile referitor la contractul de vânzare-cumpărare al intimatei-pârâte G. S.R.L, aceasta neinvocând în apărarea sa prevederile acestei legi, cum eronat a reţinut instanţa.

Critica nu este fondată. Analiza bunei-credinţe a intimatei-pârâte G. S.R.L în calitate de terţ subdobânditor a bunului în litigiu trebuie să se raporteze la dispoziţiile dreptului comun în materia publicităţii imobiliare, respectiv Legea nr. 7/1996 în vigoare la momentul încheierii actului.

În mod corect, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile incidente în cauză sunt cele prevăzute în Legea nr. 7/1996 art. 34 - în forma în vigoare la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă - potrivit cu care subdobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă, în momentul dobândirii dreptului n-a fost înscrisă în cartea funciară vreo acţiune prin care se contestă cuprinsul ei sau dacă nu a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.

Noţiunea de bună-credinţă are un înţeles specific în materie de carte funciară deoarece Legea nr. 7/1996, respectiv art. 34, condiţionează buna-credinţă a terţilor subdobânditori de absenţa notării vreunei acţiuni prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare. Absenţa înregistrării vreunei acţiuni prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare creează prezumţia realităţii - a exactităţii şi a caracterului complet al înscrierilor de carte funciară aşa încât o astfel de prezumţie este suficientă să fundamenteze buna-credinţă a terţului achizitor iar pentru înlăturarea acestei prezumţii este necesar să se facă dovada că terţul subdobânditor, a cunoscut, pe altă cale, această inexactitate.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, la data încheierii celui de al doilea contract nu exista nicio menţiune în cartea funciară de natură a împiedica încheierea acestuia, pe acest aspect reţinând buna-credinţă a intimatei - pârâte G. S.R.L.

Art. 34 din Legea nr. 7/1996 consacră principiul publicităţii materiale, conform căruia, faţă de terţii subdobânditori de bună-credinţă şi cu titlu oneros, înscrierile de carte funciară sunt "prezumate" exacte, aceştia fiind protejaţi împotriva evicţiunii derivând din titlurile de dobândire anterioare dreptului lor, dacă sunt întrunite cerinţele legale.

Acest principiu nu anihilează însă pe loc posibilitatea rectificărilor în cartea funciară. Astfel, potrivit art. 38 din Legea nr. 7/1996 acţiunea în rectificare, întemeiată pe prevederile art. 36 pct. 1-4, îşi va produce efectele faţă de terţele persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare. Termenul va fi de 3 ani socotiţi de la înregistrarea cererii pentru înscrierea dreptului a cărui rectificare se cere.

Cu alte cuvinte, legea permite remedierea unei înscrieri împotriva terţelor persoane care şi-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credinţă şi prin act juridic cu titlu oneros, bazându-se pe cuprinsul cărţii funciare, pe calea acţiunii în rectificare întemeiată pe nevalabilitatea înscrierii titlului ce a stat la baza acesteia, acţiune care se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane, în termen de 3 ani de la data înregistrării cererii de înscriere formulată de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere.

În consecinţă, numai după expirarea termenului de 3 ani, dobânditorul unui drept real accesoriu se bucură pe deplin de efectele publicităţii materiale.

Regula prevăzută de art. 38 din Legea nr. 7/996 are drept consecinţă juridică faptul că terţul subachizitor cu titlu oneros şi de bună-credinţă devine prin înscriere proprietar, chiar dacă persoana înscrisă ca proprietar în realitate nu deţinea în mod real această calitate.

Ca atare legea rezolvă, în mod excepţional, în această manieră conflictul dintre proprietar şi un neproprietar, principiul publicităţii materiale constituind o veritabilă excepţie de la regulile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet şi resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

Termenul de 3 ani pentru formularea acţiunii în rectificare curge împotriva proprietarului de drept, în speţă reclamanta. Cum în cauză nu a fost formulată o acţiune în rectificarea cărţii funciare, aspectele relevate de recurentă cu privire la faptul că la data introducerii prezentei acţiuni nu trecuse termenul de 3 ani prevăzut de art. 38, nu sunt de natură a împiedica existenţa prezumţiei de bună-credinţă, în condiţiile lipsei demersului recurentei în sensul stabilit de legiuitor.

Contrar susţinerilor recurentei, o simplă eroare materială a numelui nu constituie o neconcordanţă între cartea funciară şi situaţia juridică reală, neconcordanţa în sensul legii vizând vicii de fond iar nu de formă.

Nici critica referitoare la condiţiile survenirii efectului achizitiv al principiului publicităţii imobiliare nu este fondată, atâta timp cât prezumţia de bună-credinţă a terţului subdobânditor nu a fost răsturnată printr-o acţiune în rectificare carte funciară în termenul prevăzut de lege.

Pentru argumentele arătate anterior cu referire la efectele principiului publicităţii imobiliare ca excepţie de la regula anulării actului subsecvent ca urmare a anularii actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis) dar şi a principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are, nu pot fi primite nici criticile recurentei privind neaplicarea acestor principii în speţă.

Criticile recurentei privind situaţia de fapt reţinută de instanţă, respectiv verificarea motivului pentru care a fost folosită doar o procură din cele două existente, a faptului că procura folosită la vânzare nu poartă semnătura mandantului, a faptului că numele reclamantei şi al mandatarului, folosite în procuri este greşit, a faptului că seria paşaportului mandatarului este greşită, că actele oficiale întocmite sau legalizate de către o autoritate străină pot fi folosite numai dacă sunt supralegalizate, pe cale administrativă, că nu s-a menţionat în contractul de vânzare-cumpărare limba în care s-a luat consimţământul mandatarului vânzătorului, în condiţiile în care acesta era cetăţean turc, precum şi alte aspecte care ţin de interpretarea probelor, se constituie în critici de netemeinicie care exced atribuţiilor instanţei de control judiciar.

Nici critica privind modul de acordare a cheltuielilor de judecată nu poate fi reţinută ca motiv de nelegalitate aceasta vizând aprecieri ale instanţei de apel care intră în sfera de netemeinicie a deciziei atacate.

Prin recursul împotriva deciziei civile nr. 744 A din 28 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie, recurenta-reclamantă a criticat respingerea ca nefondată a cererii de completare a acestei decizii sub aspectul neaplicării sancţiunii care trebuie să intervină situaţia anulării contractului de vânzare-cumpărare şi anume repunerea părţilor în anterioară prin echivalent a imobilului ce a făcut obiectul vânzării-cumpărării în ambele contracte de vânzare-cumpărare, chiar şi atunci când ultimul act juridic încheiat este desfiinţat obiectul putând reintra în proprietatea deţinătorului iniţial.

Critica este nefondată, instanţa de apel reţinând că cererea de repunere în situaţia anterioară prin echivalent este o cerere nouă şi de aceea, inadmisibilă faţă de momentul procesual la care a fost formulată.

În ceea ce priveşte repunerea în situaţia anterioară, instanţa de apel a reţinut corect că nu putea dispune această măsură având în vedere că ultimul act juridic nu a fost desfiinţat, situaţie în care bunul nu se poate întoarce în proprietatea deţinătorului iniţial.

Recursul recurentei-pârâte S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie şi a încheierilor premergătoare, este nefondat.

Recurenta a învestit instanţa cu critici de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 4, 5, 6, 7, 8, 9 şi 312 C. proc. civ. asupra a două aspecte: nulitatea procurii şi nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.

Din perspectiva art. 304 pct. 4 C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de judecată şi-a depăşit puterile judecătoreşti prin faptul că a constatat că pentru înfăptuirea actului de înstrăinare era necesar a se prezenta originalul procurii în limba engleza, reţinând texte de lege care la acel moment nu erau în vigoare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin nerespectarea unor competenţe constituţionale, în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei puterilor.

Or, critica, prin care se susţine greşita aplicare a unei legi, nu poate fi încadrată în acest motiv de recurs.

Din perspectiva art. 304 punctul 5 coroborat cu punctul 6 C. proc. civ. recurenta a arătat că reclamanta a învestit instanţa de judecată cu constatarea nulităţii absolute a procurilor emise de H. şi traduse sub numărul x/16.04.1998 la Biroul Notarului Public I., or aşa cum rezultă din dispozitivul hotărârii instanţa a anulat traducerile, petit cu care nu a fost investită şi nu a indicat care sunt motivele de nulitate absolută care au condus la anularea acestor traduceri, ca atare s-a pronunţat pe ce nu s-a cerut, fiind depăşite limitele învestirii.

Înalta Curte, reţine că din probele administrate în apel a rezultat că reclamanta nu a fost în posesia procurilor originale, entitatea presupusă emitentă a acestora infirmând în scris întocmirea acestor procuri, iar cum în cauză nu s-a probat voinţa reclamantei de a da împuternicire pentru vânzarea terenului, instanţa de apel a reţinut în mod corect lipsa consimţământului drept cauză de nulitate absolută a actului juridic.

Construcţia juridică a recurentei cum că instanţa nu putea să anuleze traducerile procurilor ci doar procurile, întrucât consimţământul este dat cu ocazia întocmirii procurii iar nu cu ocazia traducerii acesteia, nu este validă din perspectiva situaţiei juridice dedusă judecăţii respectiv, constatarea nulităţii absolute a unor acte juridice, în speţă, traducerile care au stat la baza operaţiunilor de vânzare-cumpărare a terenului proprietatea reclamantei.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa nu a depăşit limitele învestirii aceasta judecând cererea de constatare a nulităţii procurilor din perspectiva lipsei consimţământului, astfel cum reclamanta a solicitat.

Concluzia instanţei, astfel cum a rezultat în urma probatoriului administrat, a fost aceea că traducerile, deşi au produs efecte juridice, nu au la bază consimţământul reclamantei, ca atare sunt nule absolut.

Al treilea motiv de recurs este reprezentat de aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în opinia recurentei existând o contradicţie clară între considerente şi dispozitiv, deoarece aşa cum rezultă din dispozitivul hotărârii, instanţa de apel nu s-a pronunţat pe anularea procurilor emise de către Ozannes aşa cum a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, prin cererea precizatoare şi prin cererea de apel ci a anulat traducerile, care sunt doar o transpunere a acordului de voinţă.

Critica nu este fondată întrucât nu există contradictorialitate între considerentele şi dispozitivul hotărârii în sensul prevăzut de motivul de nelegalitate invocat, concluzia instanţei asupra inexistenţei procurilor în original şi ca atare a lipsei consimţământului, fiind neechivocă.

Al patrulea motiv de recurs este reprezentat de aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţinând că instanţa a făcut o greşită interpretare a mandatului şi a traducerii acestuia deoarece a raportat consimţământul la momentul traducerilor, instanţa schimbând natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al contractului de mandat cu traducerea mandatului.

Înalta Curte reţine ca nefondat şi acest motiv de recurs, instanţa de apel nereţinând în considerente lipsa consimţământului la momentul traducerilor ci a lipsei consimţământului reclamantei cu privire la vânzarea terenului dedusă din inexistenţa procurii dată în acest sens iar nu din eroarea materială asupra numelui, cum greşit susţine recurenta.

Al cincilea motiv de recurs este reprezentat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susţinând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că intimatul B. nu a avut calitatea de mandatar deoarece prin aplicarea art. 1533 alin. (2) C. civ. acceptarea mandatului rezultă din însăşi executarea lui, mandatul fiind folosit la mai multe instituţii şi producându-şi efectele.

Înalta Curte, reţine că, odată ce s-a stabilit lipsa consimţământului în darea mandatului, executarea unui mandat inexistent nu poate să valideze actele juridice întocmite în temeiul său, pe principiul quod nullum est, nullum producit effectum.

Recurenta apreciază că instanţa în mod greşit a reţinut că recurenta avea obligaţia să depună această procură faţă de dispoziţiile art. 1169 C. civ. în sensul că sarcina probei revine reclamantei.

Critica nu este fondată întrucât conform principiului actor incumbit probation, cel care face o propunere în faţă judecăţii este obligat să o dovedească, ca atare, susţinerile făcute de recurent cu privire la situaţia de fapt trebuiau însoţite de probe.

Contrar susţinerilor recurentei, dispoziţiile art. 1169 din C. civ. nu au fost încălcate, instanţa de judecată nedând o valoare absolută susţinerilor reclamantei-intimate în sensul că aceasta nu se afla în posesia procurii ci a coroborat aceste susţineri cu răspunsurile trimise de instituţiile menţionate în înscrisurile care au stat la baza vânzării din care a rezultat inexistenţa procurii.

Cu privire la anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/31.08.1998 recurenta pârâtă a înţeles să invoce incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ. în sensul că instanţa de judecată a depăşit puterile judecătoreşti prin faptul că a constatat că pentru înfăptuirea actului de înstrăinare era necesar a se prezenta originalul procurii deşi dispoziţiile Legii nr. 36/1995 la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, respectiv august 1998, nu prevedeau această obligaţie.

Critica nu poate fi primită, aspectul relevat de recurentă neîncadrându-se în conceptul de exces de putere care stă la baza invocării acestui motiv de recurs.

Consideră recurenta că este aplicabilă instituţia mandatului aparent reglementată la art. 1552 vechiul C. civ. arătând că în mod greşit instanţa de apel, cu încălcarea principiului siguranţei circuitului civil şi a bunei-credinţe, nu a observat că această teorie a aparenţei se fundamentează pe elementul bunei-credinţe, instanţa înlăturând prezumţia de bună-credinţă cu motivarea că nu au fost depuse diligenţele necesare în vederea stabilirii corecte a situaţiei de fapt ceea ce a făcut ca atitudinea recurentei să fie una culpabilă.

Nici această critică nu este fondată. Astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, recurenta nu a depus diligenţele necesare în vederea verificării dacă achiziţia urma să se facă de la adevăratul proprietar, ca atare buna sa credinţă nu a fost reţinută ca de altfel nici aplicarea principiului error communis facit jus.

Prin raportare la dispoziţiile art. 304 punctul 7 C. proc. civ. recurenta susţine că instanţa de judecată a motivat contradictoriu în reţinerea bunei-credinţe de către cele două pârâte, buna-credinţă a recurentei fiind dovedită de faptul că B. a avut asupra lui actele originale de proprietare, pe care nu le putea obţine decât de la A., proprietara terenului.

Nu există contradicţie în logica instanţei cu privire la procură deoarece constatarea caracterului fals al procurii nu vine în conflict cu faptul că recurenta avea obligaţia să verifice autenticitatea acesteia tocmai pornind de la aspectele de formă, deţinerea originalelor nedovedind în sine şi existenţa unui mandat valabil.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată este legală, va respinge ca nefondate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 şi împotriva deciziei civile nr. 744 A din 28 septembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie şi de recurenta-pârâtă S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 257 A din 16 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze Minori şi de Familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 octombrie 2018.