Damage claim over theft sent to Court of Appeal as High Court lacks jurisdiction over sub-200,000 RON awards

Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Cluj Napoca la data de 17 noiembrie 2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. ca prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtele să fie obligate la repararea prejudiciului cauzat în data de 09-10.11.2012 prin săvârşirea infracţiunii de furt prin efracţie a inculpatului D. în dosarul penal x/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, constând în suma de 36384,36 RON, daune materiale şi 10000 RON daune de imagine şi beneficiu nerealizat.

Prin sentinţa civilă nr. 5044/2017 din 30 iunie 2017, Judecătoria Cluj-Napoca a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L..

Au fost obligaţi pârâţii la plata către reclamanta A. S.R.L., în solidar, a sumei de 18863,86 RON cu titlu de debit principal, prejudiciu material şi la plata dobânzii legale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă.

Au fost obligaţi pârâţii la plata în solidar a sumei de 2301,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă de timbru.

A fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Prin încheierea civilă pronunţată în şedinţa camerei de consiliu din data de 29 august 2017 Judecătoria Cluj Napoca a apreciat că se impune corectarea unei erori materiale, în sensul că la redactare s-a trecut soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată şi de obligare a pârâţilor conform dispoziţiei în loc de admitere a cererii de chemare în judecată şi de obligare a pârâţilor conform dispoziţiei.

Prin încheierea de şedinţă din 21 martie 2017 prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.C. Sisteme De Securitate B. S.R.L..

Împotriva acestor soluţii au declarat apel pârâtele.

Prin decizia civilă nr. 613/A/2018 din 19 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, au fost admise apelurile formulate de S.C. Sisteme de Securitate B. S.R.L., S.C. C. S.A., în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva încheierii din 21 martie 2018, a sentinţei civile nr. 5044/2017 şi a încheierii civile din 29 august 2017 pronunţate de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2014.

A fost modificată în parte încheierea civilă din 21 martie 2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. Sisteme de Securitate B. S.R.L., invocată de pârâtă.

Au fost anulate sentinţa civilă nr. 5044/2017 şi încheierea civilă de îndreptare eroare materială din data de 29 august 2017 şi, în urma judecării fondului cauzei, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.A..

A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 18863,86 RON reprezentând prejudiciu material şi dobânda aferentă acestei sume ce se va calcula începând cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri, până la achitarea integrală a debitului.

A fost obligată pârâta S.C. C. S.A. să achite reclamantei suma de 18863,86 RON reprezentând prejudiciu material şi dobânda aferentă acestei sume ce se va calcula începând cu data rămânerii definitive a acestei hotărâri, până la achitarea integrală a debitului.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. sa achite reclamantei suma de 524,1 RON şi pârâta S.C. C. S.A. să achite reclamantei suma de 524,1 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru achitată în prima instanţă.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.A., ca neîntemeiate.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu S.C. Sisteme de Securitate B. S.R.L., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost obligată reclamanta să achite cheltuieli de judecată în sumă de 2000 RON în favoarea pârâtei S.C. Sisteme de Securitate B. S.R.L., reprezentând parte din onorariul avocaţial achitat în prima instanţă.

A fost obligată reclamanta să achite cheltuieli de judecată în suma de 524,09 RON în favoarea pârâtei S.C. Sisteme de Securitate B. S.R.L. reprezentând taxa de timbru achitată în apel.

A fost obligată reclamanta să achite cheltuieli de judecată în sumă de 262 RON în favoarea pârâtei S.C. C. reprezentând parte din taxa de timbru achitată în apel.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 613/A/2018 din 19 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 2 iulie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, a reţinut următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

În sensul celor stabilite prin aceste considerente, a fost pronunţată decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2018, nepublicată, a cărei minută se regăseşte pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la categoria comunicate privind deciziile pronunţate în recurs în interesul legii şi care are următorul conţinut:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.."

Prin urmare, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Specializat Cluj, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 613/A/2018 din 19 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2018.