Bank loan abusive clauses and CHF exchange rate risk: appeal declared inadmissible for lack of material jurisdiction and remanded to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Târgu-Jiu la data de 1 mai 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună următoarele:

- să se constate caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a art. 3.2 din condiţiile împrumutului pentru nevoi personale: a) teza întâi, în ceea ce priveşte sintagma "rata dobânzii este variabilă în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare şi/sau a costului finanţării şi gestionării creditului" b) sintagmele "pe parcursul derulării contractului banca îşi rezervă dreptul de a modifica ratele de dobândă noua dobândă se va aplica indiferent dacă împrumutatul/împrumutatul solidar se prezintă sau nu la bancă în vederea ridicării graficului de rambursare, banca fiind exonerată de orice obligaţie"

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 4 corelat cu art. III, referitor la cuantumul de 5% al comisionului de acordare;

- eliminarea din contract a art. 5. privitor la comisionul de rambursare în avans şi a art. III comision de rambursare în avans 2.50%, acestea fiind contrare art. 68 lit. c) al O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil conform art. 95;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 8.6 în ceea ce priveşte sintagma "banca are dreptul să revizuiască nivelul penalităţilor în funcţie de politica sa de creditare"

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 12 pct. 1 subpunctele 5, 6, 7 "sunt considerate cazuri de neîndeplinire de către împrumutat/împrumutatul solidar a prezentului contract, următoarele: …(subpunctul 5) încălcarea de către împrumutat/împrumutatul solidar a oricăreia dintre obligaţiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât prezentul contract) la care împrumutat/împrumutatul solidar este parte...; (subpunctul 6) indiferent de motiv, oricare dintre drepturile băncii conferite de prezentul contract nu mai sunt, în opinia băncii, apte a fi puse în executare sau sunt afectate oricare dintre drepturile sau titlurile împrumutatului/împrumutatului solidar; (subpunctul 7) Orice eveniment care, în opinia băncii, poate afecta capacitatea împrumutatului şi/sau împrumutatului solidar de a-şi respecta obligaţiile contractuale"

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 13.1:

"împrumutatul şi/sau împrumutatul solidar îşi asumă riscul politic, riscul de forţă majoră sau a oricăror alte dispute şi banca nu va accepta, în niciun caz, exonerarea împrumutatului şi/sau împrumutatului solidar de la obligaţiile acestuia/acestora de plată"

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 13.5 "litigiile rezultate din prezentul contract care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti"

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a art. 3 din actul adiţional nr. x/15.07.2011 la contractul de credit nr x din 25 septembrie 2008, cu privire la achitarea, comisionului unic pentru serviciul de restructurare/reeşalonare, perceput în mod abuziv;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute de art. 8.4 din contract care prevede obligaţia împrumutatului să restituie creditul în CHF suportând diferenţa de curs de schimb valutar dintre momentul acordării creditului (25.09.2008) şi momentul efectiv al rambursării ratelor conform graficului de rambursare, la cursul de schimb al băncii din momentul rambursării;

- îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - LEU şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului urmând ca pârâta să restituie reclamantei sumele plătite în plus cu titlu de diferenţă de curs valutar CHF - LEU;

- restituirea către împrumutat a sumei de 470 CHF plătibili în RON la cursul valutar de la data achitării, cu titlu de comision de acordare, perceput în mod abuziv şi dobânda legală calculată de la data plăţii şi până la data restituirii efective a sumei;

- restituirea către împrumutat a 50 de euro plătibili în RON la cursul valutar de la data achitării, cu titlu de comision unic pentru serviciul de restructurare/reeşalonare, perceput în mod abuziv;

- restituirea oricăror sume plătite cu titlul de dobândă într-un cuantum mai mare decât dobânda procentuală stabilită la momentul încheierii contractului, aşa cum rezultă din graficul de rambursare; cu cheltuieli de judecată ocazionate de acest litigiu.

Din oficiu, a fost încuviinţată proba cu înscrisuri, reprezentate de actele dosarului de creditare, ce au fost depuse la dosar de către reprezentantul pârâtei, la termenul de judecată din data de 22 septembrie 2016.

Prin sentinţa nr. 5018 din 22 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu-Jiu în dosarul nr. x/2016, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

S-a constatat că sunt abuzive clauzele prevăzute la art. 13.5 din contract referitoare la competenţă şi eliminarea acestora din contractul de credit nr. x/25.09.2008.

S-a constatat că sunt abuzive clauzele prevăzute la art. 3 din actul adiţional nr. x/15.07.2011 la contractul de credit nr. x din 25.09.2008 referitoare la comisionul unic pentru serviciul de restructurare/reeşalonare.

A fost obligată pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamanta A. a sumei de 50,00 euro încasată cu titlu de comision unic pentru serviciul de restructurare/reeşalonare, cu dobânda legală până la data plăţii efective.

Au fost respinse în rest celelalte capete de cerere formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A..

A fost admisă în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamanta A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON reprezentând onorariu avocat.

S-a luat act şi că pârâta a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 200/2018 din 14 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 5018/22.06.2017 a Judecătoriei Târgu Jiu.

Prin aceeaşi decizie a fost respins apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei nr. 5018/22.06.2017 şi a încheierii din 22 septembrie 2016, pronunţate de Judecătoria Tg-Jiu.

A fost schimbată sentinţa atacată, în sensul admiterii în parte a acţiunii.

S-a constatat caracterul abuziv al clauzei de la art. 4, corelat cu art. III, referitor la comisionul de acordare, art. 8.6 teza referitoare la posibilitatea băncii de a revizui nivelul penalităţilor în funcţie de politica sa de creditare, art. 12.1 subpct. 5,6 şi 7, art. 13.1, art. 8.1 teza referitoare la riscul valutar.

S-a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU de la momentul semnării contractului de credit, respectiv 25 septembrie 2008, curs care va rămâne valabil pe toată perioada derulării contractului, urmând ca ratele să fie recalculate şi plătite la cursul de la data încheierii contractului.

S-a dispus restituirea sumelor încasate în plus, rezultate din diferenţa cursului valutar de la momentul achitării fiecărei rate, faţă de cel din momentul încheierii contractului, cu dobânda legală aferentă.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor instanţei.

A fost obligată pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 200/2018 din 14 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 4 iunie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, a reţinut următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficienţă şi conţinut dispoziţiei cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi cod impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

În sensul celor stabilite prin aceste considerente, a fost pronunţată decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2018, nepublicată, a cărei minută se regăseşte pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la categoria comunicate privind deciziile pronunţate în recurs în interesul legii şi care are următorul conţinut:

"Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.."

Prin urmare, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 200/2018 din 14 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2018.