Recourse declared inadmissible for lack of jurisdiction and competence declined to Court of Appeal in demolition action against municipality

Şedinţa publică din data de 2 octombrie 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Piatra Neamţ la data de 2 noiembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pârâtul Municipiul Piatra Neamţ prin Primar, şi au solicitat următoarele: obligarea pârâtului la demolarea construcţiilor identificate în documentaţiile cadastrale cu nr. C1 în CF x în CF x în CF x (centrală termică) şi nr. x, încuviinţarea ca, pe cheltuiala pârâtului să execute lucrările de demolare a construcţiilor susmenţionate; obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere astfel cum au fost indicate în somaţia emisă la data de 22.07.2015 de către Biroul Executorului Judecătoresc D., calculate de la data la care se împlinea termenul acordat pentru demolare şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor; obligarea pârâtului la plata de daune-interese şi cheltuieli de judecată.

Pârâtul Municipiul Piatra Neamţ prin Primar a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea reclamanţilor la plata sumei de 467.564 RON, reprezentând valoarea de piaţă a proprietăţii private a Municipiului Piatra Neamţ, respectiv clădirea CT 61 - nr. Cadastral 54054 şi clădirea administrativă nr. cadastral x, imobile amplasate pe terenul restituit notificatorilor în temeiul Legii nr. 10/2001, potrivit raportului de evaluare nr. x din 24.08.2015, aprobat prin Hotărârea Consiliului Local nr. 267/27.08.2015 şi a dispoziţiilor art. 10 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4533 din 29 noiembrie 2016, Judecătoria Piatra Neamţ a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., C. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municiliul Piatra Neamţ prin Primar; a fost respinsă ca nefondată cererea reconvenţională formulată de pârâtul Municiliul Piatra Neamţ prin Primar; a fost obligat pârâtul să demoleze construcţiile amplasate pe terenul în suprafaţă de 1.621 m.p., situat în Piatra Neamţ, judeţul Neamţ, ce a făcut obiectul dispoziţiei primarului municipiului Piatra Neamţ nr. 202/11.02.2005, de restituire a imobilului potrivit Legii nr. 10/2001, iar în caz de neexecutare a obligaţiei, au fost autorizaţi reclamanţii să efectueze lucrările de demolare pe cheltuiala pârâtului; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei A. suma de 20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Municiliul Piatra Neamţ prin Primar.

La data de 22 ianuarie 2018 intimata E. S.A. Neamţ a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Municipiul Piatra Neamţ.

Prin decizia civilă nr. 461 din 22 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă a fost respins ca nefondat apelului pârâtului.

Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de intervenţie accesorie, în interesul pârâtului Municipiul Piatra Neamţ prin Primar formulată de intervenienta E. S.A. Neamţ.

Pârâtul Municiliul Piatra Neamţ prin Primar a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 461 din 22 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme la data de 25 iunie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din acelaşi cod, a reţinut următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate într-un proces în care competenţa în primă instanţă aparţine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. h) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text de lege a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Art. 497 C. proc. civ. reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text de lege trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 din acelaşi act normativ impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor având ca obiect obligaţia de a face, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bacău, instanţă în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă:

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul Municipiul Piatra Neamţ prin Primar împotriva deciziei civile nr. 461 din 22 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2018.