Mortgage swap-rate claims appeal annulled as time-barred; borrower's challenge fails on late filing.

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2-Bucureşti, secţia Civilă, la data de 22.12.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat instanţei să constate nulitatea absoluta a art. 1 pct. 2 şi art. 9 pct. 1 din Contractul de credit bancar ipotecar nr. x/1 1.05.2007 şi să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul Contractului de credit la valoarea de la momentul semnării acestuia (2.0011 RON/CHF), respectiv calcularea ratelor şi a tuturor rambursărilor la valoarea în RON a francului elveţian de la data semnării contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia cu obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON făcându-se la cursul LEU/CFIF de la data semnării contractului si la restituirea tuturor sumelor plătite în plus rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâta, cu cheltuieli de judecată.

Judecătoria sectorului 2-Bucureşti, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 3796 din 22 martie 2015 a admis excepţia de necompetenţă materială, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 8064 din 20 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 8064 din 20 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs reclamanta A..

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 19 ianuarie 2018

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare astfel cum a fost formulată.

În argumentarea motivelor de recurs, recurenta susţine într-o primă critică considerentele instanţei de apel referitoare la reţinerea faptului că obligaţiile împrumutatului de restituire a împrumutului primit au acelaşi conţinut cu cel prevăzut în contractului analizat în cauză şi că nu poate fi reţinută susţinerea apelantei, în sensul că dispoziţiile art. 1578-1579 C. civ. duc la concluzia plăţii la un curs îngheţat de la momentul acordării creditului, respectiv că toate împrumuturile se restituie în RON.

În acest sens, arată că art. 3 din Regulamentul nr. 4/2005 al BNR prevede expres că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută", care se pot efectua şi în valută.

În alta ordine de idei, conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, nu se poate supune analizei sub raportul caracterului abuziv o clauză care reflectă sau transpune în contract dispoziţii legale sau norme administrative obligatorii. Textul din legea noastră, care transpune un principiu din Directiva clauzelor abuzive (93/13/CEE), se referă la acele clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părţile nu le pot evita.

În ceea ce priveşte menţiunea instanţei de apel referitoare la încălcarea obligaţiei băncii de informare a consumatorului în faza precontractuală, aceasta interesează doar sub aspectul aplicării art. 4 alin. (6) din legea 193/2000. Or, în speţă caracterul abuziv al acestei clauze nu poate fi analizat din perspectiva art. 3 alin. (2) din lege, astfel că este de prisos a fi analizat şi acest caz de excludere a analizei caracterului abuziv, însă împrejurarea semnării termenilor generali din contractele nr. x si 2 nu echivalează sub nicio formă cu o negociere directă şi efectivă, sau cu posibilitatea formulării unei contraoferte de către reclamantă, atâta vreme cât aceasta nu a fost informată cu privire la aceasta posibilitate şi la modalitatea în care trebuie formulată contraoferta.

Nu prezintă relevanţă faptul că reclamanta nu şi-ar fi exprimat nemulţumirea faţă de conţinutul unora dintre clauze cu ocazia încheierii contractelor, câtă vreme nu s-a probat de către pârâtă faptul că obiecţiunile sale ar fi putut influenţa modul de redactare a clauzelor contestate.

Simpla informare a reclamantei în legătură cu prevederile contractului nu echivalează, în niciun fel, cu negocierea contractului, în cazul contractelor de acest tip, jurisprudenţa CJUE si a instanţei supreme, fiind în concordanţă cu ideea că acest tip de contracte sunt prezumate a fi nenegociate, cât timp, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, clauza a fost prestabilită unilateral de comercianţi, fiind de datoria comerciantului (în prezent profesionistului) de a prezenta probe în sensul negocierii clauzei, ceea ce în speţa de faţă nu s-a petrecut.

Caracterul negociat al contractelor nu poate fi apreciat doar prin simpla semnarea contractului, deoarece părţile nu se afla pe poziţii de egalitate, nici in ce priveşte cunoştinţele de specialitate, nici in ce priveşte puterea de negociere, parata fiind un profesionist care se ocupa cu acordarea de credite, iar Subsemnata fiind o simpla persoana fizica care nu a avut posibilitatea sa negocieze, in cunoştinţa de cauza, contractul, ci doar sa-1 semneze sau nu.

În ceea ce priveşte modul în care şi-a îndeplinit/sau nu şi-a îndeplinit banca obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a reclamantei în faza precontractuală este important să se reţină că obligaţia de informare, avertizare şi consiliere a în faza precontractuală cu privire la impactul economic al produsului de creditare este o obligaţie legala pozitivă, izvorâtă din premisa faptului că un consumator se afla pe poziţie de inferioritate fata de profesionist.

Ori, având în vedere cunoştinţele limitate ale reclamantei în domeniu, banca avea această obligaţie de informare, avertizare si consiliere ca o dovada de bună-credinţă, cooperare şi loialitate, rezultată din nevoia de cooperare şi din necesitatea de a da o anumită stabilitate circuitului economic.

Însă, pârâta nu şi-a îndeplinit această obligaţie legală de informare, avertizare şi consiliere a reclamantei, sens în care, în calitate de profesionist în domeniul financiar şi al evoluţiei riscurilor, aceasta nu a dezvăluit în niciun moment informaţii esenţiale.

Prin urmare, dacă s-ar fi respectat această obligaţie, cu siguranţă că reclamanta, în contextul în care ar fi avut măcar o reprezentare schiţată a impactului economic şi a prejudiciului care i-a fost cauzat, aceasta nu ar fi încheiat cu bună ştiinţă cele două contracte care i-au pus în pericol stabilitatea financiară.

În consecinţă, motivarea instanţei de apel, în sensul că reclamantei i s-au oferit toate informaţiile necesare şi în lipsa oricărei probe în acest sens depusă de pârâtă, nu semnifică decât faptul că instanţa a depăşit statutul sau de arbitru al conflictului juridic situându-se în mod vădit de partea pârâtei, prin argumente preluate identic din întâmpinare, lipsite de obiectivitate şi nereflectate în probatoriul administrat în cauză.

În ceea ce priveşte analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, recurenta susţine că la momentul contractării creditelor, cât şi în prezent, nu există nicio normă expresă care să interzică acordarea creditelor în valută, însă la fel de necontestat este şi faptul că aceste credite în CHF nu se pot compara cu creditele în alte valute mult mai utilizate, respectiv Euro sau USD, totodată prezentând şi un risc foarte mare.

La momentul acordării creditelor care fac obiectul prezentului litigiu, francul elveţian se afla la o valoare minimă, istorică, ceea ce însemna că urmează o creştere a acestei monede, în comparaţie cu altele, aspect care era cunoscut de bănci, în calitate de profesionişti ai riscului.

Mai mult decât atât, chiar dacă aceste credite au fost acordate în toate ţările europene, nu trebuie ignorat faptul că majoritatea statelor europene au manifestat un interes deosebit pentru reglementarea şi monitorizarea comportamentului instituţiilor bancare, inclusiv prin adoptarea unor măsuri de protecţie a consumatorilor care au contractat aceste credite în franci elveţieni.

În acest sens, recurenta susţine că aşa cum a menţionat şi în documentele depuse la dosar, nu s-a contestat legalitatea acordării creditelor în valuta, inclusiv, ci modalitatea în care au fost prezentate şi acordate aceste credite, condiţiile în care au fost încheiate cele două contracte de credit şi consecinţele pe care le-au avut în patrimoniul reclamantei, în calitate de consumator.

Referitor la menţiunea instanţei de apel potrivit căreia "în ce priveşte clauza contractuală referitoare la comisionul de administrare, curtea a reţinut că aceasta a fost criticată de către apelantă, întrucât este lipsită de cauză juridică în absenţa unei contraprestaţii a băncii, concret determinate sau, cel puţin determinabile, care să justifice perceperea acestui comision", recurenta arată că nu poate fi primită concluzia instanţei în sensul că articolele care reglementează comisionul de administrare sunt clare, precise şi nu necesită cunoştinţe de specialitate, fiind formulate în mod clar şi inteligibil, în sensul că pentru înţelegerea acestora, un consumator mediu şi normal informat nu are nevoie de cunoştinţe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înţelege consecinţele economice ale acestor clauze asupra obligaţiilor reclamantei de plată în cadrul contractelor de împrumut.

În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că acest comision de administrare nu este definit nicăieri în cele două contracte de credit, lipsind cu desăvârşire orice justificare pentru perceperea sumelor respective.

În consecinţa, recurenta arată că nu există nicio claritate, precizie sau inteligibilitate pentru acest comision, ci doar o omisiune totală a descrierii prestaţiei la care se obliga Banca pentru perceperea sumei respective.

Având în vedere toate aspectele prezentate este evident că în privinţa acestui comision sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru calificarea clauzelor din cuprinsul art. 6 pct. 1 lit. b) din Contractul de credit bancar ipotecar Nr. x/11.05.2007 şi a art. 5 pct. 1 lit. b) din Contractul de credit bancar ipotecar Nr. x/07.05.2008, ca fiind abuzive.

Prin urmare, constatarea nulităţii unei clauze contractuale are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară care implică restituirea reciprocă a prestaţiilor ce s-au făcut în temeiul acesteia.

Astfel, întrucât obligaţia are ca obiect o sumă de bani, repunerea în situaţia anterioară este posibilă şi constă în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv şi al nulităţii clauzelor respective.

Faptul că recurenta şi-a asumat obligaţia de a restitui creditul în rate, conform planului de rambursare, nu înlătura obligaţia de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori care prevăd:

"Clauzele abuzive cuprinse în contract şi contestate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului". În speţă, sintagma "a nu produce efecte" constă în repunerea părţilor în situaţia anterioară, a obligării pârâtei să restituie ceea ce a încasat necuvenit, nefiind supusă unui termen pentru exercitarea dreptului.

Prin întâmpinarea depusă la data de 28 februarie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 3 mai 2018 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi s-a dispus comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., opinia raportorului fiind în sensul că recursul este admisibil în principiu, însă este tardiv formulat.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 10 mai 2018, părţile nedepunând puncte de vedere.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte va respinge ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A., pentru următoarele considerente:

Recursul are ca obiect decizia civilă nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 485 alin. (1) C. proc. civ. "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Conform dispoziţiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

Prin edictarea acestei dispoziţii legale - art. 186 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere posibilitatea repunerii părţii în termenul legal de declarare a unei căi de atac sau a îndeplinirii unui act de procedură, în cazul în care partea dovedeşte existenţa unei "unor motive temeinic justificate" şi care se referă la o împrejurare obiectivă de neîndeplinire a obligaţiei legale, care să se fi produs înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege.

În speţă, cererea de recurs a fost depusă la Curtea de Apel Bucureşti, cu depăşirea termenului de 30 de zile de la comunicarea hotărârii prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., fiind înregistrată la data de 10 ianuarie 2018, decizia recurată fiind comunicată la data de 7 decembrie 2017 .

Potrivit dispoziţiilor art. 180 C. proc. civ., termenele procedurale sunt stabilite prin lege ori de instanţă şi reprezintă intervalul de timp în care poate fi îndeplinit un act de procedură sau în care este interzis să se îndeplinească un act de procedură.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta.

Or, când legea procesuală stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept, iar dacă partea lasă să expire acest termen, fără a beneficia de el, intervine decăderea, iar actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate, potrivit dispoziţiilor art. 185 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că recursul formulat de recurenta A. nu a fost declarat în termenul imperativ prevăzut de dispoziţiile legale, că partea nu a dovedit existenţa unor motive temeinic justificate care să o împiedice să exercite dreptul de a ataca cu recurs decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în termenul prevăzut de lege, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor legale citate, să admită excepţia tardivităţii declarării recursului şi să dispună anularea recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1734 A din 19 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 septembrie 2018.