Competence conflict: Labor jurisdiction for reclassified sports activity contract under Labor Code

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 07.11.2017, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună calificarea contractului de activitate sportivă încheiat la data de 22.08.2017 ca fiind un contract individual de muncă şi constatarea faptului că între părţi s-a născut şi derulat un raport juridic de muncă, anularea deciziei de concediere emisă de la data de 03.10.2017, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, plata dobânzii legale de la data concedierii (03.10.2017) până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei, precum şi la plata salariilor restante datorate până la data concedierii abuzive din 03.10.2017, dar şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 476 din 22 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a fost admisă excepţia de necompetenţă materială şi cea de necompetenţă teritorială şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa.

În motivare, s-a reţinut, în esenţă, că actul încheiat între părţi nu conţine clauzele obligatorii într-un contract individual de muncă, conform art. 17 din Codul Muncii: ex. funcţia/ocupaţia, durata concediului de odihnă, condiţiile de acordare a preavizului şi durata acestuia, salariul de bază, durata muncii sau durata perioadei de probă, iar o calificare a contractului încheiat de părţi ca unul individual de muncă înseamnă încălcarea voinţei iniţiale clar exprimate de părţi la momentul încheierii convenţiei civile de prestări sportive şi implicit a normelor privind stabilirea competenţei materiale şi teritoriale de soluţionare a litigiului.

S-a mai reţinut faptul că părţile au optat pentru a încheia convenţie civilă şi, implicit, pentru aplicarea tuturor dispoziţiilor materiale şi procedurale ce guvernează raportul juridic de natură civilă, dreptul de opţiune fiind prevăzut de lege, iar această convenţie civilă încheiată între părţi prezintă unele asemănări cu un contractul individual de muncă, însă judecătorul nu poate schimba natura raportului juridic născut între părţi, în limitele permise de lege.

Prin urmare, Tribunalul Dâmboviţa a apreciat că suntem în prezenţa unui litigiu de drept comun, evaluabil în bani, în valoare de până la 200.000 RON, aflat în competenţa de primă instanţă a judecătoriei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la 10 aprilie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Judecătoria Constanţa a constatat că acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la 07.11.2017, sub număr de dosar x/2017, are ca obiect principal calificarea contractului de activitate sportivă încheiat la data de 22.08.2017 ca fiind un contract individual de muncă şi constatarea faptului că între părţi s-a născut şi derulat un raport juridic de muncă.

Analizând contractul de activitate sportivă încheiat între păţi la data de 22 august 2017, Judecătoria Constanţa a apreciat că acesta are natura unui contract de muncă, deoarece cuprinde elementele generale ale unui contract de muncă prevăzute de art. 17 din Codul muncii.

Raportat la obiectul litigiului, s-a reţinut că în prezenta cauză competenţa nu se poate determina decât în raport de dispoziţiile Codului muncii privitoare la jurisdicţia muncii, competenţa fiind una exclusivă şi aparţinând tribunalului de la domiciliul/reşedinţa sau locul de muncă al reclamantei.

Aşa fiind, prin sentinţa civilă nr. 6709 din 18 iunie 2018 pronunţată de Judecătoria Constanţa, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de reclamantă, şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa. Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se dispună calificarea contractului de activitate sportivă încheiat la data de 22.08.2017 ca fiind un contract individual de muncă şi constatarea faptului că între părţi s-a născut şi derulat un raport juridic de muncă, anularea deciziei de concediere emisă de la data de 03.10.2017, precum şi obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, plata dobânzii legale de la data concedierii (03.10.2017) până la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei, precum şi la plata salariilor restante datorate până la data concedierii abuzive din 03.10.2017.

Reclamanta a indicat expres temeiul de drept al cererii de chemare în judecată ca fiind art. 266 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, precum şi art. 269 din acelaşi act normativ.

Elementul esenţial pentru determinarea instanţei competente să soluţioneze acţiunea dedusă judecăţii este stabilirea naturii contractului încheiat între părţi la 22.08.2017, respectiv să se stabilească dacă acest contract este guvernat de legislaţia muncii sau reprezintă o convenţie civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, sportivul profesionist are posibilitatea să încheie cu structura sportivă, în formă scrisă, un contract individual de muncă sau o convenţie civilă în condiţiile legii.

Se constată că prin contractul de activitate sportivă încheiat între păţi la data de 22.08.2017 sunt reglementate drepturile şi obligaţiile specifice raporturilor de muncă, respectiv obligaţia de prestare a activităţii sportive (a muncii) de către angajat şi obligaţia de plată a angajatorului.

Contractul cuprinde obligaţia reclamantei de a presta activitate sportivă cu toate forţele şi capacităţile sale, de a depune eforturi de a se antrena, menţine şi dezvolta - pct. 6.1, de a participa la antrenamente, stagii de pregătire, cantonamente, jocuri şi orice alt program al clubului - pct. 6.2 (prestarea muncii); durata muncii - 15.09.2017 - 15.06.2018, în raport de obligaţia pârâtului de a-i achita un salariu (intitulat "preţ" în cuprinsul contractului cu privire la care se adaugă taxe, impozite şi contribuţii, iar clubul se obligă să reţină la sursă şi să vireze aceste sarcini fiscale), de a-i acorda alte drepturi specifice activităţii sportive (asistenţă medicală gratuită, locuinţă, prime sportive, cazare, transport, plata chiriei, două mese pe zi - pct. 6.15 - 6.20), precum şi de a purta echipamentul sportiv în conformitate cu dispoziţiile clubului - pct. 6.2 şi de a respecta dispoziţiile regulamentului de ordine interioară a clubului - pct. 6.3 (subordonare faţă de angajator).

Totodată, la pct. 6.2, 6.6 şi 6.11 contractul în discuţie cuprinde şi unele clauze speciale conform art. 20 din Codul muncii, respectiv confidenţialitatea, formarea profesională şi obligaţia de fidelitate, dar şi clauze de încetare a contractului şi forţa majoră.

Aşa fiind, niciun element din acest contract nu indică că ar fi vorba de o convenţie civilă, contractul de activitate sportivă încheiat între părţi la 22.08.2017 având natura unui contract de muncă, deoarece cuprinde elementele generale ale unui contract de muncă prevăzute de art. 17 din Codul muncii.

Astfel, în speţă, competenţa se determină în raport de dispoziţiile Codului muncii privitoare la jurisdicţia muncii, competenţa fiind una exclusivă şi aparţinând tribunalului de la domiciliul/reşedinţa/sediul reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii.

Totodată, conform prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2010 a dialogului social, care completează art. 269 alin. (2) Codul muncii, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În condiţiile în care, reclamanta are domiciliul în Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, în considerarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003- Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 se constată că Tribunalul Dâmboviţa este instanţa competentă să soluţioneze litigiul de muncă.

Aşa fiind, pentru raţiunile înfăţişate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, văzând şi prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2018.