Supreme Court jurisdiction over appeals against Tribunal decisions and material incompetence in labor disputes

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Piteşti la 24 octombrie 2014, sub număr de dosar x/2014, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat acesta la plata retribuţiei neachitate pentru prestarea serviciilor de mandatar financiar în perioada alegerilor electorale parlamentare 24.04-25.05.2014.

Pe calea cererii reconvenţionale, pârâtul-reclamant B. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat reclamantul-pârât la plata sumei de 5.000 RON aplicată cu titlu de amendă prin Decizia nr. 4/25.08.2014 şi procesul-verbal nr. x/04.08.2014 emise de Autoritatea Electorală Permanentă, precum şi a sumei de 23800 RON dispusă cu titlu de confiscare prin Hotărârea nr. 13/25.08.2014.

Judecătoria Piteşti, prin sentinţa civilă nr. 4901 din 5 iunie 2015, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeş.

Prin sentinţa civilă nr. 2104 din 15 octombrie 2015, Tribunalul Argeş a admis excepţia necompetenţei sale material, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Curţii de Apel Piteşti în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În dosarul constituit pe rolul Tribunalului Argeş s-a depus de către reclamant o cerere completatoare, cerere ce nu a fost cusută şi nici datată sau numerotată, comunicată pârâtului-reclamant în şedinţa publică de la data de 29.01.2016 şi ataşată prezentului dosar la fila x.

Prin această cerere, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1% pe zi de întârziere, începând cu data de 01.06.2014.

Curtea de Apel Piteşti, prin sentinţa civilă nr. 143 din 2 decembrie 2015, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti.

Dosarul a fost din nou înregistrat pe rolul Judecătoriei Piteşti, sub nr. x/2015.

Prin încheierea de şedinţă din 4 martie 2016, instanţa a dispus conceptarea în cauză, în calitate de posibil chemat în garanţie a numitului C..

Prin încheierea de şedinţă de la 13 mai 2016, Judecătoriei Piteşti a admis, în principiu, cererea de chemare în garanţie.

Prin sentinţa civilă nr. 4848 din 27 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

S-a admis cererea reconvenţională.

A fost obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamantul-pârât a indemnizaţiei nete rezultate din indemnizaţia brute de 4000 RON.

A fost obligat reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 28800 RON reprezentând despăgubiri civile.

A fost respins capătul din cererea principală privind penalităţile de întârziere.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul B. împotriva chematului în garanţie C..

Au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată, până la concurenţa sumei de 285 RON şi a fost obligat reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 2115 RON cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva sentinţei civile nr. 4848 din 27 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti, A. a declarat apel.

Prin decizia nr. 2875/2017 din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, a fost admis apelul formulat de apelantul A., împotriva sentinţei civile nr. 4828 din 27 mai 2016 pronunţată de Judecătoria Piteşti, în dosarul nr. x/2014, intimat-pârât fiind B., intimat chemat în garanţie C..

A fost schimbată în parte sentinţa în sensul că s-a respins cererea reconvenţională şi, în consecinţă, a fost înlăturată obligaţia reclamantului la plata către pârât a sumei de 28800 RON. S-a menţinut în rest sentinţa.

A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 2875/2017 din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă.

Prin adresa emisă de Tribunalul Argeş, dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 4 iunie 2018.

Prin rezoluţia completului din data de 13 iunie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 26 septembrie 2018.

În şedinţa publică din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, întrucât, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei din perspectiva art. 27 C. proc. civ., aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Argeş în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Piteşti căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2875/2017 din 10 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Piteşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2018.