Property transfer dispute: Supreme Court declines material jurisdiction and remands appeal to Court of Appeals

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 10956 din 26 octombrie 2016, Judecătoria Timişoara a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. şi, în consecinţă, a constatat că prin convenţia încheiată la data de 04.11.2005 de către reclamanţi şi pârâtă, pârâta s-a obligat să transmită reclamanţilor dreptul de proprietate şi asupra unei părţi din pod cu părţi comune de 44,70 % aferent imobilului situat în Timişoara, str. x, înscris în Cf nr. x Timişoara nr. top. x, preţul total al imobilului, compus din una cameră, una spălătorie, şi dependinţe: spaiţ, hol mic, magazie şi o parte din pod cu părţi comune de 44,70 %, fiind de 7250 euro.

A obligat pârâta să încheie un contract de vânzare cumpărare în formă autentică asupra unei părţi din pod cu părţi comune indivize de 44,70 % conform raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii întocmit de expert D. şi a raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de expert E., în caz de refuz prezenta hotărâre va ţine loc de contract autentic de vânzare cumpărare şi sa va înscrie în cartea funciară dreptul de proprietate asupra unei părţi din pod cu părţi comune de 44,70 %, astfel dobândit, în favoarea reclamanţilor.

A dispus apartamentarea imobilului construcţie înscris în CF nr. x - C1 Timişoara (CF vechi x) potrivit raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii întocmit de expert D. şi a raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie întocmit de expert E., ambele făcând parte integrantă din prezenta hotărâre, astfel: Asupra imobilului cu nr. top. x casa situat în Timişoara, str. x nr. 5a, jud. Timiş compus din: parter şi pod, părţi comune indivize: hol şi scara de acces la pod, hol în pod, faţadele, acoperişul, fundaţiile, racorduri şi branşamente exterioare ale utilităţilor, poarta de intrare şi garduri împrejmuitoare se va intabula dreptul de proprietate pe apartamente, astfel:

Apartamentul nr. x se va înscrie în CF nr. x - C1- U1 Timişoara, compus din doua camere, bucătărie, cămară (fost debara), terasa închisă, baie pod cu 55,30% părţi comune şi 1012/830 mp teren în folosinţă în favoarea pârâtei C.. În cota de 1/1 parte. Apartamentul nr. x se va înscrie în CF nr. x- C1-U2 compus din 1 cameră, bucătărie (fosta spălătorie), hol mic, baie (fost spaiţ), pod cu 44,70% părţi comune şi 818/1830 mp teren în folosinţă în favoarea reclamanţilor A. şi B. în cota de 1/1 parte. A respins în rest acţiunea civilă.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a jumătate din cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv suma de 6665,9 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1522 din 19 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Timiş a respins apelul formulat de apelanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 10956 din 26 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata C..

A respins de asemenea cererea apelanţilor privind acordarea cheltuielilor de judecată, dar a obligat apelanţii să-i plătească intimatei C. suma de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A. şi F. au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, sub acelaşi număr de dosar.

La termenul din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Timişoara, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea recursului.

Prin decizia civilă nr. 79 din 26 aprilie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale de soluţionare a recursului şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a recursului, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Timişoara a reţinut, în esenţă, că, ulterior Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, care a recunoscut calea de atac a recursului în cauzele în care acesta a fost suprimat în concepţia noului C. proc. civ., interpretarea sistematică a prevederilor art. 97 pct. 1 teza finală C. proc. civ. cu cele ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă bază legală suficientă pentru a constatata că, în lipsa intervenţiei legiuitorului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă competentă în soluţionarea, inclusiv a recursurilor declarate împotriva hotărârilor date de tribunale în apel.

Această interpretare este susţinută nu doar de textele de lege menţionate, ci şi de considerentele Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, considerente obligatorii, cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

Spre deosebire de competenţa Înaltei Curţi de Casaţia şi Justiţie, în soluţionarea recursurilor inclusiv împotriva hotărârilor tribunalelor, care rezultă din prevederile art. 97 pct. 1 teza finală C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ca şi considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituiţionale, par. 30-32, în privinţa curţilor de apel nu există dispoziţii atributive de competenţă, în condiţiile în care toate dispoziţiile privind soluţionarea recursului de către curtea de apel sunt dispoziţii de excepţie.

Astfel, art. 96 pct. 3 C. proc. civ. prevede competenţa curţilor de apel ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege, iar art. 483 alin. (4) din acelaşi cod dispun că, în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Recursul a fost înregistrat la data de 25 mai 2018 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin rezoluţia completului din 5 iunie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 26 septembrie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În şedinţa publică din 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale.

Analizând cu prioritate excepţia invocată din oficiu, în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este întemeiată şi urmează a o admite cu următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluţionat o cerere care a declanşat procedura judiciară în faţa judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepţiei de necompetenţă materială, invocată din oficiu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine incidenţa prevederilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ. din care reiese că instanţa supremă judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispoziţiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunţate în condiţiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabileşte că secţia I Civilă, secţia a II-a civilă şi secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel.

În soluţionarea excepţiei de necompetenţă materială, Înalta Curte consideră că este necesar a se ţine seama de existenţa normativă a recursului şi de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor condiţii de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanţa supremă şi că, pe lângă necesitatea existenţei normative a recursului, este important a se avea în vedere condiţiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziţia legală menţionată rezultă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a instanţei supreme.

Aşadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, echivalează cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie conform cărora:

"competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziţie legală nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă de drept comun în soluţionarea recursurilor.

Dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul şi scopul recursului şi nu în ultimul rând instanţa competentă să soluţioneze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuieşte controlul de legalitate.

În ceea ce priveşte obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanţa supremă, el se determină conform normei de competenţă stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcţionează principiul organizării ierarhice a instanţelor judecătoreşti, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituţională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac pot infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispoziţiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezenţa sintagmei "instanţa ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziţii legale reprezintă o aplicaţie particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanţelor de control judiciar le revine competenţa de a soluţiona căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuţie aplicabilitatea deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, astfel cum reţine Curtea de Apel Timişoara, întrucât aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017 se reţine faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanţa supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanţei de contencios constituţional.

Având în vedere considerentele arătate, precum şi faptul că în cauza supusă judecăţii decizia recurată este pronunţată de Tribunalul Timiş în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina competenţa de soluţionare a recursului în favoarea Curţii de Apel Timişoara căreia îi aparţine competenţa ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat decizia în apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 1522/A din 19 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2018.