Jurisdictional declination: Supreme court lacks competence over low-value civil appeals, transferring to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2018

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea sub nr. x/2005 reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. solicitând instanţei să dispună ieşirea din indiviziune cu privire la terenurile în suprafaţă de 4 ha, respectiv 2,6 ha menţionate în titlul de proprietate nr. x/29.01.2003, respectiv în titlul de proprietate nr. x/20.09.1995.

Pârâţii C., E. şi M., legal citaţi, au formulat cerere reconvenţională solicitând instanţei ca, în contradictoriu şi cu Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 19/1991 Bragadiru, Comisia Judeţeană Ilfov de aplicare a Legii nr. 18/1991, să constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/20.09.1995 în partea privind pe beneficiarii A., B., N., I., K. şi L., prin radierea lor din titlul de proprietate ca persoane neîndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate.

La data de 17.06.2005 pârâţii au completat cererea reconvenţională în sensul că solicită şi nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/29.01.2003.

Prin sentinţa civilă nr. 918/24.02.2006 Judecătoria Buftea a admis în parte cererea reconvenţională, a constatat nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/20.09.1995 şi nr. y/29.01.2003 cu privire la pârâtele K. şi L., s-a dispus disjungerea cererii principale vizând ieşirea din indiviziune sens în care s-a format dosarul nr. x/2006 (6169/94/2006).

Prin încheierea de admitere în principiu pronunţată la data de 09.01.2007 în dosarul nr. x/2006 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Bragadiru pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, M., O., K., L., F., a intervenientului P. - moştenitor al defunctei Q., s-a admis în parte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., în calitate de moştenitor al defunctei Q., s-a constatat că masa succesorală supusă partajului este compusă din terenurile indicate în titlurile de proprietate nr. x/20.09.1995 şi nr. y/29.01.2003, că au calitate de coindivizari reclamantul R. (moştenitor al defunctei A.) cu o cotă de 1/4 din masa succesorală, reclamantul B. cu o cotă de 1/4 din masa succesorală, pârâtele C., E., D. cu cotă de 1/18 fiecare, pârâtele G. şi H. cu o cotă de 1/12 fiecare, pârâta I. cu o cotă de 1/6 din masa succesorală.

Prin sentinţa civilă nr. 492/01.02.2008 s-a admis acţiunea principală dispunându-se ieşirea din indiviziune între persoanele şi în cotele dispuse prin încheierea de admitere în principiu din data de 09.01.2007.

Prin decizia civilă nr. 939A/03.07.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2006 s-au admis apelurile declarate împotriva încheierii de admitere în principiu din 09.01.2007 şi a sentinţei civile nr. 492/01.02.2008, s-au desfiinţat cele două hotărâri, fiind trimisă cauza spre rejudecare Judecătoriei Cornetu.

Pe rolul acestei instanţe cauza a fost înregistrată la data de 23.12.2008 sub nr. x/2008.

La termenul din 01.04.2009 reclamanţii şi-au completat cererea privind ieşirea din indiviziune solicitând constatarea nulităţii absolute parţiale a titlurilor de proprietate nr. x/20.09.1995 şi nr. y/29.01.2003 în privinţa pârâţilor F., M., L., J., K. şi Q., ca persoane neîndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate.

La termenul din 05.06.2009 s-a dispus disjungerea capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute parţiale a titlurilor de proprietate nr. x/20.09.1995 şi nr. y/29.01.2003, sens în care s-a format dosarul nr. x/2009 şi s-a dispus suspendarea dosarului nr. x/2008 până la soluţionarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns.

Prin sentinţa civilă nr. 811/24.03.2010 s-a respins cererea de constatare a nulităţii absolute a celor două titluri de proprietate ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1861R/29.06.2012 s-a admis recursul declarat de reclamanţi, s-a modificat în tot sentinţa recurată, s-a admis în parte acţiunea reclamanţilor constatându-se nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/20.09.1995 şi a titlului de proprietate nr. x/29.01.2003 cu privire la pârâţii F., M., J. şi Q..

Prin încheierea din data de 17.03.2015 pronunţată în condiţiile art. 6736 C. proc. civ., instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, Comisia Locală Bragadiru pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, K., L., M., F., J., a intervenientului P. şi a pârâtei C. în calitate de moştenitori ai defunctei Q. pentru considerentele reţinute în cuprinsul acesteia, a constatat că masa partajabilă este compusă din terenurile în suprafaţă de 2,6 ha, respectiv 4 ha, menţionate în titlul de proprietate nr. x/20.09.1995 emis de Comisia Mun. Bucureşti - S.A.I. pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, modificat, şi titlul de proprietate nr. x/29.01.2003 emis de Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, că au calitate de coproprietari: reclamantul R. cu o cotă de 1/4 din masa partajabilă, reclamanţii S., T. şi U., fiecare cu câte o cotă de 1/12, în calitate de moştenitori ai defunctului B., căruia îi revenea o cotă de 1/4 din masa partajabilă, pârâtele C., E. şi D., fiecare cu o cotă de 1/18 din masa partajabilă, pârâta G. cu o cotă de 1/12 din masa partajabilă, pârâţii V. şi W., fiecare cu o cotă de 1/24, în calitate de moştenitori ai defunctei H., căreia îi revenea o cotă de 1/12 din masa partajabilă, şi pârâta I. cu o cotă de 1/6 din masa partajabilă.

A fost administrată proba cu înscrisuri şi proba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, fiind depus raportul de expertiză întocmit de expert X.. Împotriva acestuia raport au fost formulate obiecţiuni, admise de instanţă, astfel că la data de 16.10.2015 a fost depus raportul de expertiză completat

Prin decizia nr. 2798/A din 28 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de apelanţii C., D., P., în contradictoriu cu intimaţii R., F., G., I., J., K., L., M., Comisia Locală de Aplicarea a Legii nr. 18/1991 Bragadiru, Comisia Judeţeană Ilfov de Aplicare a Legii nr. 18/1991, S., T., U., V., W. şi P..

Au fost obligaţi apelanţii, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON către intimata-pârâtă I. şi în sumă de 2000 RON către intimaţii R., S., T. şi U..

Împotriva deciziei nr. 2798/A din 28 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă pârâta a declarat recurs prin care a criticat soluţia din apel sub aspectul netemeiniciei şi nelegalităţii, în temeiul art. 488 alin. (19 pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

La termenul de judecată din 15.02.2018, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului, pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

În speţă, recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele acestei decizii a Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a deciziei, din perspectiva art. 27 C. proc. civ. - care ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenţei ratione materiae de soluţionare a recursului, anume cel al admisibilităţii căii extraordinare de atac -, trebuie stabilit dacă din considerentele deciziei se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv [litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ..].

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (paragraful 29 din decizie).

Din considerentele deciziei în discuţie nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, ce intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, ar include imperativ accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, şi nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în acest sens, nu se poate deduce din decizia Curţii Constituţionale o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în mod constant că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 635 din 3.08.2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (paragrafele 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă a absenţei accesului la calea de atac a recursului, şi nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele pe acest aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Faţă de obiectul controlului de constituţionalitate, se constată că această premisă a fost acceptată chiar în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

Din cele ce preced, se conturează concluzia că pragul valoric a fost considerat de către Curtea Constituţională un impediment pentru asigurarea accesului la recurs, indiferent de instanţa competentă, fără a se reţine o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil sau a unui alt drept fundamental prin menţinerea criteriului valoric pentru determinarea competenţei de soluţionare a recursului în litigiile vizând cererile evaluabile în bani, altele decât litigiile după materie, indicate în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se impune instanţei de judecată concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Înalta Curte constată că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor C. proc. civ., curtea de apel este instanţa competentă să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.), în timp ce Înaltei Curţi îi revine competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curtea de apel, în cazurile în care valoarea obiectului cererii depăşeşte pragul de 200.000 RON.

Pe acest aspect, pe lângă cele expuse în legătură cu decizia Curţii Constituţionale, este de precizat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, o modificare legislativă prin care a fost ridicat pragul valoric pentru promovarea recursului în casaţie are un scop legitim, dacă acesta constă în evitarea aglomerării excesive a instanţei supreme cu cauze de mai mică importanţă, astfel încât nu este încălcat dreptul de acces la un tribunal în substanţa sa, în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţie, chiar atunci când recursul a fost respins ca inadmisibil, ca urmare a aplicării imediate a legii noi; dat fiind rolul specific pe care îl îndeplineşte instanţa supremă ca jurisdicţie de casaţie, un formalism sporit este compatibil cu procedura de soluţionare a unui asemenea recurs (a se vedea, în acest sens, hotărârea din 19 decembrie 1997 pronunţată în cauza Brualla Gomez de la Torre contra Spaniei, paragrafe 36 -39 şi jurisprudenţa acolo citată).

În ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea în cauză a dispoziţiilor C. proc. civ., în conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă- ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumeră izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Ilfov, secţia Civilă revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi în consecinţă:

Declină în favoarea Curţii de Apel Bucureşti competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta - pârâtă C. împotriva deciziei nr. 2798/A din 28 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 februarie 2018.