Competence of the Supreme Court to hear cassation appeals against tribunal appellate decisions in the absence of express statutory attribution

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2018

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 2745 din 5 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Buftea, în dosarul nr. x/2007, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii E. şi F., s-a constat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.09.2006 de către BNP G.. S-a dispus obligarea pârâţilor în solidar la plata către reclamanta B. a sumei de 3000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul E. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, a fost respins ca nefondat. A fost obligat apelantul la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata B., constând în onorariu de avocat.

Împotriva deciziei nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, E. a declarat recurs, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin adresa emisă de Tribunalul Ilfov dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

În şedinţa publică din data de 26 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând cu prioritate excepţia necompetenţei sale materiale invocată din oficiu, în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (1) şi art. 1591 C. proc. civ. de la 1865 raportat la art. 299 alin. (2) cu referire la art. 105 alin. (1) din acelaşi act normativ, constată că nu este competentă să soluţioneze recursurile, pentru următoarele considerente:

Este ştiut că, în sistemul nostru de drept, mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă cu valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor, într-o anumită ordine, precum şi soluţionarea acestora de către instanţa prevăzută de lege.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Este de necontestat că recunoaşterea unei căii de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală ori extinderea limitelor competenţei atribuite prin lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, precum şi a principiului constituţional al egalităţii în faţa legii.

În speţă, se constată că E. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, iar prin adresa emisă de Tribunalul Ilfov dosarul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării recursului.

Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. de la 1865, curţile de apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, iar, conform art. 299 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, recursul se soluţionează de instanţa imediat superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel.

Astfel, dispoziţiile legale enunţate stabilesc că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanţelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanţelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Totodată, art. 4 C. proc. civ. de la 1865 stipulează că, pentru a fi competentă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curţii de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speţa supusă judecăţii nu se regăseşte în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunţată de tribunal în apel în privinţa căreia nu există o dispoziţie legală expresă atributivă de competenţă în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faţă de cele arătate, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este competentă să soluţioneze recursul declarat în cauză, întrucât instanţa superioară celei care a pronunţat decizia recurată este Curtea de Apel Bucureşti.

Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi, în temeiul dispoziţiilor art. 158 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, va declina competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-reclamant recurentul-pârât E. împotriva deciziei nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentul-pârât E. împotriva deciziei civile nr. 1393/2018 din 10 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2018.