Scope of res judicata in bankruptcy proceedings: distinction between negative and positive effects regarding unadjudicated excess penalties

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia VI-a civilă la 27 august 2013, sub nr. x/2013, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A. la plata sumei de 1.250.527,99 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate în temeiul contractului de furnizare de produse reşapare anvelope şi service pentru roţi nr. x/17.07.2009, astfel cum rezultă din cuprinsul facturii nr. x/07.06.2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 95 pct. 1, art. 94 pct. 1 lit. j) şi art. 111 C. proc. civ., art. 1516, art. 1517 şi art. 1528 C. civ. şi art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pârâta AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile şi, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 10 februarie 2014, prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile.

Prin cererea depusă la 16 aprilie 2014, B. a solicitat să se ia act de subrogarea sa în drepturile reclamantei S.C. A. S.R.L, în temeiul art. 1566 - 1586 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 5169 din 27 octombrie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu pârâta AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul B., prin care a solicitat admiterea căii de atac, anularea sentinţei atacate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 22 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a suspendat judecata apelului până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Tribunalului Ilfov, dosarul având ca obiect anularea contractului de cesiune de creanţă din 26 februarie 2014.

Prin încheierea din 15 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de apelantul B..

Prin cererea depusă la 6 iulie 2016, C. I.P.U.R.L., în calitate de lichidator judiciar al S.C. A. S.R.L., a precizat că îşi însuşeşte apelul declarat de apelantul B..

Prin încheierea din 21 septembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat că a intervenit transmiterea calităţii procesuale active a apelantului B. către S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă din 26 februarie 2014, prin sentinţa civilă nr. 2382 din 29 februarie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/2014.

La 13 octombrie 2016, B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii şi introducerea sa în cauză, iar pe fond, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În şedinţa din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de B..

Prin decizia civilă nr. 1895A din 16 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 5169 din 27 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-reclamante.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., solicitând admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate, iar în rejudecare, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei apelate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de apel nu a avut în vedere că excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată prin raportare la sentinţa civilă nr. 9934 din 8 octombrie 2012, pronunţată în dosarul de insolvenţă nr. x/2011, a fost respinsă de prima instanţă prin încheierea din 10 februarie 2014.

Recurenta-reclamantă a învederat că sentinţa instanţei de fond este contrară încheierii din 10 februarie 2014 întrucât, deşi prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat prin încheierea din 10 februarie 2014, în considerentele sentinţei a reţinut că, în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, s-a stabilit în mod irevocabil că atât debitul principal, cât şi penalităţile de întârziere au fost achitate de către pârâtă. Astfel, întreaga motivare a instanţei de fond se întemeiază pe argumentul că judecătorul-sindic s-a pronunţat cu privire la existenţa şi cuantumul creanţei pretinse de către recurenta-reclamantă.

Având în vedere că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă prin încheierea din 10 februarie 2014, rămasă definitivă prin neapelare, rezultă că instanţa era ţinută să analizeze temeinicia şi cuantumul creanţei a cărei valorificare se urmărea prin formularea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a mai învederat că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de prevederile art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, întrucât între dosarul nr. x/2011 şi dosarul nr. x/2013 diferă obiectul şi cauza celor două acţiuni. Astfel, hotărârea judecătorului-sindic prin care se soluţionează cererea creditorului de deschidere a procedurii insolvenţei nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa, natura şi cuantumul creanţei invocate prin cerere.

În urma evocării dispoziţiilor art. 3 pct. 1, art. 31 şi art. 33 alin. (5) din Legea nr. 85/2006, recurenta-reclamantă a arătat că, dacă se constată că debitorul nu este în stare de insolvenţă, soluţia corectă este cea de respingere a cererii creditorului, iar nu cea de constatare a inexistenţei creanţei sale.

Astfel, în momentul analizării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, judecătorul-sindic este învestit cu o acţiune în constatarea stării de insolvenţă, respectiv a incapacităţii de plată a societăţii debitoare. Or, în cadrul unui astfel de litigiu se discută numai pe cale incidentală existenţa şi întinderea dreptului de creanţă, neputând fi tranşate cu autoritate de lucru judecat pretenţiile creditorului.

Relevant în acest sens este considerentul prin care judecătorul-sindic a reţinut că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei nu are caracterul unei acţiuni în pretenţii, neputând fi precizată prin majorarea câtimii obiectului cererii.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în dosarul de insolvenţă, cererea de majorare a penalităţilor de la suma de 884.479,12 RON la suma de 1.250.527,99 RON a fost respinsă, fiind examinate doar pretenţiile în cuantum de 884.479,12 RON.

Dat fiind că prin acţiunea formulată în prezenta cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor în cuantum de 1.250.527,99, instanţele de fond erau ţinute să examineze cel puţin temeinicia pretenţiilor reprezentând diferenţa de penalităţi, neexaminată în dosarul de insolvenţă.

Recurenta a mai arătat că o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei, respinsă iniţial pentru motivul că nu sunt îndeplinite condiţiile legii, poate fi introdusă din nou şi chiar admisă.

Dacă ar fi acceptată soluţia contrară, creditorului i-ar fi încălcate dreptul la apărare, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, pentru că probatoriul administrat în faţa judecătorului-sindic se rezumă la dovada cu înscrisuri.

Cu privire la modul de calcul al penalităţilor, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat aspectele privind data primirii şi confirmării facturilor de către beneficiar, dat fiind că s-a reţinut în mod greşit incidenţa art. 431 C. proc. civ.

Referitor la considerentele instanţei de fond, conform cărora nu s-a făcut dovada recepţionării facturilor, întrucât lipseşte rubrica "data confirmării facturii de către beneficiar", recurenta-reclamantă a arătat că, deşi a atacat aceste considerente, criticile sale nu au mai fost analizate de către instanţa de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A. a depus întâmpinare la dosar, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi pentru nesemnarea cererii de recurs de către reprezentantul legal, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 27 februarie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluţia propusă prin raport.

Intimata-pârâtă a depus un punct de vedere la raport, prin care a reiterat solicitarea de anulare a recursului, iar în subsidiar, de respingere a recursului ca nefondat.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte apreciază că excepţia invocată este nefondată pentru următoarele considerente:

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepţia nulităţii recursului din perspectiva a două motive: pentru nesemnarea cererii de recurs de către reprezentantul legal al recurentei-reclamante şi pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului pentru nesemnarea cererii de recurs de către reprezentantul legal, Înalta Curte constată că împotriva recurentei-reclamante a fost deschisă procedura falimentului, prin sentinţa civilă nr. 941 din 19 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2014, fiind desemnat, în calitate de lichidator judiciar, C. I.P.U.R.L.

Potrivit art. 25 lit. g) teza finală din Legea nr. 85/2006, "principalele atribuţii ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt: formularea şi susţinerea acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocaţi".

Textul de lege anterior evocat conferă lichidatorului judiciar dreptul de a formula şi susţine acţiuni în justiţie pentru încasarea creanţelor debitorului.

Astfel, lichidatorul judiciar are calitatea de reprezentant legal al debitorului aflat în procedura falimentului.

Cum C. I.P.U.R.L. are calitatea de lichidator judiciar al recurentei-reclamante S.C. A. S.R.L., iar cererea de recurs cuprinde semnătura lichidatorului judiciar, rezultă că recursul a fost declarat de reprezentantul legal al recurentei-reclamante.

Cu privire la excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., intimata-pârâtă a învederat, în esenţă, că în cuprinsul cererii de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs".

Din analiza coroborată a textelor de lege anterior evocate rezultă că sancţiunea nulităţii recursului nu este incidentă în cazul în care cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres şi limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste texte de lege, Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., acestea urmând a fi indicate şi analizate cu ocazia examinării pe fond a recursului.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

În şedinţa din 25 septembrie 2018, constatând că recursul este admisibil şi că atât recurenta-reclamantă, cât şi intimata-pârâtă şi-au exprimat acordul de soluţionare a recursului în completul de filtru, Înalta Curte va proceda la examinarea recursului în completul de filtru, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

1. Criticile din cererea de recurs, prin care se invocă faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere că excepţia autorităţii de lucru judecat a fost respinsă în mod definitiv, astfel încât instanţa de fond era ţinută să analizeze pe fond creanţa afirmată, se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Argumentele referitoare la contrarietatea dintre soluţia cuprinsă în încheierea din 10 februarie 2014 şi considerentele hotărârii primei instanţe sunt subsumate motivului de recurs anterior arătat şi nu reprezintă critici propriu-zise ale deciziei de apel.

În acest context, recurenta-reclamantă susţine, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este contrară încheierii din 10 februarie 2014 întrucât, deşi prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat prin încheierea din 10 februarie 2014, în considerentele hotărârii a reţinut că, în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Bucureşti, s-a stabilit în mod irevocabil că atât debitul principal, cât şi penalităţile de întârziere au fost achitate de către pârâtă.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Astfel, doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, nu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, în timp ce prin încheierea din 10 februarie 2014, prima instanţă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de efect negativ, prin sentinţa nr. 5169 din 27 octombrie 2014, a făcut aplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cum sfera de aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este mai extinsă decât cea a art. 431 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că neîndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, specifică efectului negativ, nu exclude de plano incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat nu constituia un impediment pentru reţinerea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa plăţii parţiale a creanţei.

Criticile din cererea de recurs, prin care se susţine, în esenţă, că nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de art. 431 C. proc. civ., întrucât între dosarul nr. x/2011 şi dosarul nr. x/2013 diferă obiectul şi cauza celor două acţiuni, iar hotărârea judecătorului-sindic prin care se soluţionează cererea creditorului de deschidere a procedurii insolvenţei nu are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa, natura şi cuantumul creanţei invocate prin cerere se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 9934 din 8 octombrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea creditoarei S.C. A. S.R.L. de deschidere a procedurii insolvenţei a debitoarei AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A. În motivarea acestei soluţiei, s-a stabilit în mod irevocabil că au fost achitate atât debitul principal în cuantum de 473.886,22 RON, cât şi penalităţile de întârziere în cuantum de 884.479,12 RON.

Cum soluţia de respingere ca neîntemeiată a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei a avut la bază considerentele prin care instanţa a constatat că au fost achitate atât debitul principal, cât şi penalităţile de întârziere, rezultă că aceste considerente au intrat în autoritatea lucrului judecat, întrucât sprijină şi justifică soluţia din dispozitiv.

În acest sens, pot fi evocate dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., care statuează că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Faptul că sentinţa nr. 9934 din 8 octombrie 2012 a fost pronunţată într-un dosar având ca obiect deschiderea procedurii insolvenţei nu este de natură a o lipsi de autoritatea lucrului judecat, întrucât pretenţiile recurentei-reclamante vizând debitul principal în cuantum de 473.886,22 RON şi penalităţile de întârziere în cuantum de 884.479,12 RON au fost examinate în fond, în urma aprecierii probelor din dosarul de insolvenţă.

Mai mult decât atât, hotărârile judecătoreşti care nu beneficiază de autoritate de lucru judecat sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, cu titlu exemplificativ putând fi evocate hotărârile pronunţate în materie necontencioasă, conform art. 535 C. proc. civ.

Având în vedere că nu există o dispoziţie similară în legea privind procedura insolvenţei rezultă că hotărârile pronunţate de judecătorul-sindic în materie contencioasă beneficiază de autoritatea lucrului judecat cu privire la chestiunile tranşate, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile de nelegalitate anterior evocate.

2. Recurenta-reclamantă a mai învederat că, în dosarul de insolvenţă, cererea de majorare a penalităţilor de la suma de 884.479,12 RON la suma de 1.250.527,99 RON a fost respinsă, fiind examinate doar penalităţile în cuantum de 884.479,12 RON şi că instanţele de fond erau ţinute să examineze cel puţin temeinicia pretenţiilor reprezentând diferenţa de penalităţi, întrucât prin acţiunea formulată în prezenta cauză s-a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor în cuantum de 1.250.527,99 RON.

De asemenea, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a mai analizat criticile privind modul de calcul al penalităţilor şi respectarea clauzei prevăzute la art. 7.2 din contract.

Aceste critici pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că prin sentinţa nr. 9934 din 8 octombrie 2012, pronunţată în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin nerecurare, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a constatat că pretenţiile constând în penalităţi de întârziere au fost majorate de creditoarea S.C. A. S.R.L. de la suma de 884.479,12 RON la suma de 1.250.527,99 RON, cererea de majorare a penalităţilor fiind respinsă ca tardivă, în urma admiterii excepţiei tardivităţii invocate de debitoarea AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A.

Având în vedere că penalităţile care exced sumei de 884.479,12 RON nu au fost analizate pe fond în dosarul de insolvenţă nr. x/2011, cererea de majorare a penalităţilor fiind respinsă ca tardivă, rezultă că nu a existat o statuare a judecătorului-sindic cu privire la fondul acestor pretenţii, care să fi intrat în autoritatea lucrului judecat.

Dat fiind că reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă obligarea pârâtei AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A. la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 1.250.527,99 RON, rezultă că pentru diferenţa de penalităţi care excede sumei de 884.479,12 RON nu este incident efectul pozitiv al autorităţii de lucrul judecat. De altfel, şi prima instanţă a reţinut că doar pentru penalităţile în cuantum de 884.479,12 RON s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că debitoarea a făcut plata.

Ca atare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat în privinţa penalităţilor care exced sumei de 884.479,12 RON, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că nealizarea motivelor de apel cu privire la penalităţile care exced sumei de 884.479,12 RON echivalează cu necercetarea fondului cauzei, de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ.

Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1895A din 16 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

În rejudecarea apelului, vor fi cercetate în fond pretenţiile constând în penalităţile care exced sumei de 884.479,12 RON, prin prisma motivelor invocate prin cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă AMENAJAREA DOMENIULUI PUBLIC ŞI PRIVAT 4 S.A.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar C. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1895A din 16 noiembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2018.