Jurisdiction of the Supreme Court over appeals in civil cases under 200,000 RON: Interpretation of hierarchical competence and legislative gap after constitutional ruling on appeal thresholds.

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Alexandria la 8 iulie 2014, sub nr. x/2014, completată prin cererea din 4 decembrie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.:

1. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din convenţia de credit nr. x/29.05.2008;

2. să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, începând cu data semnării convenţiei - 29 mai 2008 şi până la data semnări actului adiţional - 20 septembrie 2010, ca urmare a constatării nulităţii clauzei stipulate la art. 5 lit. a) din acelaşi contract;

3. să se constate caracterul abuziv şi nulitatea clauzei stipulate la art. 3 pct. 5.1 din actul adiţional nr. x/20.09.2010 la convenţia de credit nr. x/29.05.2008, în sensul eliminării clauzei privind comisionul de administrare;

4. să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare, în temeiul actului adiţional la contract, începând cu data semnării actului adiţional - 20 septembrie 2010 şi până la soluţionarea definitivă a cauzei;

5. să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate abuziv, calculată de la data achitării fiecărei rate şi până la data plăţii efective;

6. să se dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb valutar leu/CHF la momentul semnării convenţiei de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada contractului;

7. să se dispună denominarea plăţilor în moneda naţională;

8. să se dispună restituirea sumelor încasate în plus, reprezentând diferenţa dintre cursul leu/CHF de la momentul încheierii contractului şi cursul de la momentul introducerii acţiunii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 4, art. 13 şi art. 14 din Legea nr. 193/2000, precum şi art. 1350, art. 1357 şi art. 1488 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la 30 iulie 2014, pârâta a invocat excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 28 ianuarie 2016, Judecătoria Alexandria a dispus introducerea în cauză a BĂNCII TRANSILVANIA S.A., în locul pârâtei iniţiale.

Prin sentinţa civilă nr. 2893 din 10 noiembrie 2016, Judecătoria Alexandria a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive cu privire la dreptul de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor stipulate la art. 5 lit. a) din convenţia de credit nr. x/29.05.2008 şi art. 3 pct. 5.1 din actul adiţional nr. x/20.09.2010, privind comisionul de risc şi comisionul de administrare credit; a obligat pârâta să restituie reclamantei sumele achitate cu titlu de comision de risc şi comision de administrare credit, începând cu data semnării convenţiei şi până la înlăturarea efectivă a clauzelor respective, precum şi la plata dobânzii legale, începând cu data achitării fiecărei rate şi până la data plăţii efective; a dispus stabilizarea cursului de schimb valutar leu/CHF la cursul B.N.R. valabil la momentul semnării contractului de credit - 29 mai 2008, pentru toată durata executării contractului; a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus, rezultate din diferenţa dintre cursul valutar de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar stabilizat; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.200 RON.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. C. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 248 din 4 aprilie 2018, Tribunalul Teleorman, secţia Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.A., în calitate de continuatoare în drepturi şi obligaţii a B. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2893 din 10 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Alexandria; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a dispus adaptarea pe viitor a convenţiei de credit nr. x/29.05.2008, în sensul că prestaţiile datorate de intimata-reclamantă, în temeiul convenţiei de credit, se vor calcula la o valoare leu/CHF egală cu jumătate din diferenţa dintre cursul leu/CHF de la momentul plăţii şi valoarea leu/CHF la momentul contractării - 29 mai 2008, la care se adaugă valoarea leu/CHF la momentul contractării; a obligat apelanta-pârâtă la restituirea către intimata-reclamantă a sumelor plătite peste această formulă de calcul, începând cu 8 iulie 2014; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a obligat apelanta-pârâtă către intimată-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei recurate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Teleorman la 11 mai 2018.

Tribunalul Teleorman a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind înregistrat la 7 iunie 2018.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 132 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia necompetenţei materiale în soluţionarea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)".

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) şi a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni spre soluţionare judecarea recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunţării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituţională, ar fi fost util ca legiuitorul, dând eficienţă dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie şi art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanţa căreia urma să îi revină competenţa de a soluţiona recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în soluţionarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, aşa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce priveşte competenţa materială în soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Aşadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege".

Aşadar, prima teză a acestui text a atribuit instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competenţa instanţei supreme în soluţionarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curţilor de apel la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca şi recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secţiilor Înaltei Curţi (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale sau de soluţionare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri), în care Înaltei Curţi îi revine competenţa de a soluţiona recursuri, constituită fie în complet al unei Secţii, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raţionamentului care exclude competenţa instanţei supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispoziţiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când este cazul şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanţe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată".

Acest text trebuie înţeles însă prin corelare cu dispoziţiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Aşa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanţei supreme competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, iar art. 497 C. proc. civ. impune soluţia, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanţa de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, instanţa de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, potrivit art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competenţa de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curţi nu îi poate reveni competenţa de a soluţiona recursuri împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înţelesul acestor dispoziţii trebuie să reiasă din decelarea intenţiei legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de tribunale sau de curţi de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conţine norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competenţă, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speţă, nu există o prevedere legală care să atragă competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunţată de un tribunal, ca instanţă de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competenţă, urmează ca excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi să fie admisă.

În ceea ce priveşte instanţa în favoarea căreia competenţa urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispoziţiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competenţa curţilor de apel în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri şi de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanţa competentă să le judece, ulterior pronunţării de către Curtea Constituţională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanţa ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 şi art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanţa competentă să soluţioneze o cale de atac.

În speţă, necompetenţa materială a instanţei supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus şi, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, în condiţiile reglementării actuale, competenţa trebuie atribuită prin aplicarea principiului organizării judecătoreşti în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanţe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispoziţiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

Pentru aceste motive, în condiţiile pronunţării deciziei recurate de către Tribunalul Teleorman, secţia Civilă, competenţa de soluţionare a recursului aparţine Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia urmează să fie declinat recursul, în temeiul art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 248 din 4 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia Civilă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2018.