Revision denied due to ECHR just satisfaction remediating procedural Article 2 violation consequences

Şedinţa publică din data de 25 septembrie 2018

Asupra cererii de revizuire de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2010, pe rolul Tribunalului Hunedoara, sub nr. x/2010, reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a încălcării de către pârât a art. 2 din C.E.D.O., reclamantele fiind mama, respectiv sora defunctului C., decedat la 21 decembrie 1989, în Bucureşti, în timpul manifestaţiilor împotriva regimului comunist.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11 alin. (1) şi art. 20 din Constituţia României şi art. 998 - art. 999 C. civ. din 1864.

Prin sentinţa civilă nr. 143/2012 din 14 martie 2012, Tribunalul Hunedoara, secţia Civilă a respins excepţia necompetenţei teritoriale, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a STATULUI ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei B.; a respins acţiunea formulată de reclamantele A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi cererea de chemare în garanţie a MINISTERULUI PUBLIC ROMÂN - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, formulată de pârât.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A. şi B., prin care au solicitat admiterea căii de atac, desfiinţarea sentinţei apelate şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 63/2012 din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantele-reclamante A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 143/2012 din 14 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia Civilă şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a admis în parte acţiunea formulată reclamante, în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, pe care l-a obligat la plata sumei de 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamante; a menţinut în rest sentinţa atacată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. şi B., pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi chematul în garanţie MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE.

Prin decizia nr. 927 din 11 martie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 63/2012 din 1 noiembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă; a admis recursurile declarate de recurentul-pârât STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi de chematul în garanţie MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE împotriva aceleiaşi decizii, pe care a modificat-o în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de apelantele-reclamante A. şi B. împotriva sentinţei nr. 143/2012 din 14 martie 2012, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia Civilă.

În motivarea acestei decizii, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că reclamantele nu au făcut, conform art. 1169 C. civ. din 1864, dovada existenţei unei fapte ilicite a pârâtului, situaţie în raport de care nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală a statului doar în considerarea faptului că judecata cauzei penale trenează de mai mult timp pe rolul instanţelor.

În condiţiile în care s-ar aprecia că reclamantele au suferit un prejudiciu moral pe parcursul desfăşurării cercetărilor penale, acest fapt nu ar conduce la îndeplinirea cumulativă a celorlalte condiţii prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, respectiv fapta ilicită, legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului, în sensul că fapta ilicită ar fi imputabilă acestuia din urmă.

Astfel, instanţa de recurs a apreciat că reclamantele nu sunt îndreptăţite la acordarea daunelor morale solicitate, nefiind întrunite criteriile de stabilire a termenului nerezonabil în ceea ce priveşte derularea cercetărilor penale şi nici a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Cu privire la criticile formulate de pârâtul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, împotriva deciziei recurate, instanţa de recurs a constatat că acestea sunt fondate.

În acest sens, s-a reţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că inacţiunea pârâtului reprezintă o faptă ilicită, aptă de a antrena răspunderea civilă delictuală, având în vedere că pentru a fi activată această răspundere este necesară o inacţiune ilicită, care este definită ca fiind neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri atunci când această activitate sau măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o anumită persoană.

Or, în decizia atacată nu au fost menţionate lipsurile reţinute în sarcina statului, care să fie de natură a atrage încălcarea dispoziţiilor art. 2 din Convenţie. Deşi face vorbire de adoptarea tuturor măsurilor rezonabile, instanţa de apel nu a nominalizat nicio astfel de măsură care să fi fost neglijată de către stat şi care să fi atras vinovăţia acestuia.

Mai mult decât atât, în considerentele deciziei atacate s-a reţinut că ancheta penală s-a desfăşurat efectiv.

Astfel, instanţa de recurs a reţinut că statului român, prin organele sale, nu îi poate fi imputată o inacţiune ilicită, aspect în raport de care nu se poate constata îndeplinirea cumulativă a tuturor cerinţelor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale.

Expunerea realizată de către instanţa de apel cu privire la parcursul anchetei nu face altceva decât să ateste faptul că organele de cercetare penală nu au rămas în pasivitate, ci au întreprins demersuri pentru desfăşurarea completă şi complexă a cercetărilor, iar soluţiile de disjungere sau conexare sunt soluţii care se dispun în concordanţă cu dispoziţiile procedurale în vigoare, care nu pot fi apreciate ca erori sau aspecte negative în cursul unei anchete.

Având în vedere că prejudiciul pretins de reclamante nu a fost cauzat printr-o faptă a pârâtului STATULUI ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE BUCUREŞTI, instanţa de recurs a apreciat că pârâtul nu poate fi obligat la repararea unui prejudiciu pe care nu l-a cauzat în mod direct.

Cu privire la criticile formulate de chematul în garanţie MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE împotriva aceleiaşi decizii, instanţa de recurs a apreciat că acestea sunt fondate.

În acest sens, instanţa de recurs a reţinut că instanţa de apel a dat o greşită interpretare dispoziţiilor legale aplicabile, întrucât a considerat că nefinalizarea cercetărilor penale privind decesul fiului, respectiv fratelui reclamantelor reprezintă o încălcare a obligaţiei procesuale pozitive de efectuare a unei anchete efective, impusă statelor semnatare de art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi în considerente a reţinut complexitatea lucrărilor de cercetare penală, precum şi faptul că obligaţia procesuală pozitivă impusă statelor prin art. 2 al Convenţiei este una de diligenţă, iar nu de rezultat.

De asemenea, instanţa de recurs a reţinut că Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea conform dispoziţiilor legale cuprinse în Titlul III din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi în C. proc. pen., în care nu se prevede un termen pentru desfăşurarea urmăririi penale, accentul punându-se pe strângerea probelor necesare pentru aflarea adevărului.

În raport de aceste dispoziţii, instanţa de recurs a apreciat că modul de desfăşurare a cercetării penale nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, în sensul legii civile, decât în condiţiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părţilor şi dispoziţiile legale imperative aplicabile.

În condiţiile în care lipseşte fapta ilicită în manifestarea sa obiectivă, nu se mai poate vorbi nici de vinovăţie, ca element subiectiv al faptei.

Împotriva deciziei nr. 927 din 11 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, reclamantele B. şi A. au formulat cerere de revizuire, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenţii au prezentat istoricul litigiului, după care au arătat că s-au adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului cu o cerere, prin care au invocat încălcarea art. 2, art. 6 alin. (1) şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin hotărârea pronunţată în cauza nr. 1199/15 Man vs Romania din 5 iunie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a existat o încălcare a art. 2 din Convenţie, sub aspectul său procedural.

Revizuenţii au arătat că atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului, au reclamat faptul că autorităţile naţionale nu au efectuat într-un termen rezonabil o anchetă penală efectivă cu privire la evenimentele din decembrie 1989, invocând în cuprinsul ambelor cereri încălcarea art. 2 din Convenţie.

Deşi cererea de chemare în judecată a fost respinsă irevocabil în urma soluţionării căilor de atac, cu motivarea că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie, prin hotărârea pronunţată în cauza nr. 1199/15 Man vs Romania din 5 iunie 2018, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat contrariul.

După evocarea unor considerente din hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, revizuenţii au învederat că în prezenta cauză este incident motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În acest sens, titularii cererii de revizuire au arătat că urmările grave ale încălcărilor constatate prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului continuă să se producă şi în prezent.

Chiar dacă vătămarea şi prejudiciul moral cauzate de lipsa anchetei penale efective nu pot fi înlăturate, acestea pot fi compensate prin desfiinţarea hotărârii atacate cu revizuire şi admiterea cererii de chemare în judecată.

Cu privire la repararea prejudiciilor morale prin mijloace pecuniare, legiuitorul nu a reglementat criterii precise de compensare a despăgubirilor, lăsând la apreciarea exclusivă a instanţei atât stabilirea întinderii acestor prejudicii, cât şi mijloacele de reparare a lor. În continuare, s-a arătat că jurisprudenţa şi doctrina au statuat că scopul acestor despăgubiri este de a aduce ameliorări suferinţelor victimelor.

Având în vedere criteriul echităţii bazat pe dreptate şi nepărtinire, criteriul gravităţii prejudiciului moral reclamant în prezenta cauză, determinat de importanţa valorilor nepatrimoniale lezate, precum şi scopul şi natura despăgubirilor morale, revizuenţii au conchis că este întemeiată cererea de acordare a despăgubirilor pretinse pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a pierderii rudelor lor.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 9 C. proc. civ.

Intimatul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

Intimatul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUTIŢIE a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

Examinând cererea de revizuire prin prisma motivului de revizuire şi a argumentelor invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate".

Pentru a se reţine incidenţa motivului de revizuire anterior evocat trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului să fi constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ocrotite de Convenţie, datorate unei hotărâri judecătoreşti; consecinţele grave ale încălcării constatate să continue să se producă; consecinţele grave să nu poată fi remediate prin alte mijloace decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că soluţionarea prezentei cereri de revizuire, întemeiate pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor anterior evocate.

Cu privire la prima condiţie referitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ocrotite de Convenţie, datorate unei hotărâri judecătoreşti, instanţa supremă constată că, prin hotărârea din 5 iunie 2018, pronunţată în Cauza Sidea şi alţii contra României, la care a fost conexată Cauza Man contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a fost încălcat art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural.

Dat fiind că prin hotărârea anterior evocată s-a constatat încălcarea unor prevederi din Convenţie, este îndeplinită prima condiţie a motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Cu privire la celelalte condiţii, constând în producerea în continuare a consecinţelor grave ale încălcării constatate, iar consecinţele grave să nu poată fi remediate prin alte mijloace decât prin revizuirea hotărârii pronunţate, instanţa supremă constată că aceste condiţii nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

Prin cererea de chemare în judecată, revizuentele au solicitat obligarea statului român la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale, ca urmare a încălcării de către pârât a art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceleaşi părţi au invocat încălcarea art. 2 din Convenţie, solicitând obligarea statului român la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale.

Aşadar, finalitatea urmărită de către revizuente prin promovarea celor două cereri vizează obligarea statului român la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, ca urmare a încălcării art. 2 din Convenţie.

Prin hotărârea din 5 iunie 2018, pronunţată în Cauza Sidea şi alţii contra României, la care a fost conexată Cauza Man contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că a fost încălcat art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural şi a dispus obligarea statului român la plata către revizuente a sumei totale de 30.000 euro, cu titlu de daune morale, în temeiul art. 41 din Convenţie.

Având în vedere că revizuentelor le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri prin chiar hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului rezultă că finalitatea urmărită de acestea prin acţiunea iniţială adresată instanţelor naţionale a fost atinsă.

Or, despăgubirea acordată revizuentelor de către instanţa europeană, chiar parţială fiind, are ca efect încetarea/remedierea consecinţelor grave ale încălcării constatate, de natură a atrage neîndeplinirea ultimelor două condiţii prevăzute de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

Faptul că, prin hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pretenţiile revizuentelor au fost admise numai în parte nu prezintă relevantă din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, din moment ce acestea au avut posibilitatea de a obţine în faţa instanţei europene recunoaşterea aceloraşi pretenţii ca şi cele deduse judecăţii în faţa instanţelor naţionale.

Mai mult decât atât, instanţa supremă constată că ordinele de plată nr. x şi nr. 28230 din 14 septembrie 2018, precum şi avizul nr. x din 22 august 2018, emis de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Juridică, fac dovada că intimatul STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi-a îndeplinit obligaţia de a achita despăgubirile acordate revizuentelor prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 326 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii B. şi A. împotriva deciziei nr. 927 din 11 martie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2010.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 septembrie 2018.