Appeals against property confirmation and trade register certificate ruling declared inadmissible due to pre-amendment monetary threshold

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2018

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport cu prevederile art. 499 teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, cum sunt şi recursurile în cauză, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice şi Oficiul National al Registrului Comertului pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că reclamanţii sunt proprietarii în indiviziune în cote egale asupra imobilului situat în str. x, localitatea Domneşti, judeţul Ilfov, parcela x, compus din teren în suprafaţă de 2.000 metri pătraţi şi construcţie reprezentând brutărie (potrivit facturii nr. x/21.11.1991 eliberată de CAP Domneşti) şi să fie obligat ONRC la eliberarea către fiecare asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra respectivului imobil.

Prin sentinţa civilă nr. 356 din 02 februarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor pe primul capăt de cerere, a admis excepţia de inadmisibilitate pe al doilea capăt de cerere şi, în consecinţă, a respins cererea formulată de reclamanţi în sensul respingerii primului capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi respingerii ca inadmisibil al celui de-al doilea capăt de cerere prin care se solicita obligarea pârâtului ONRC la eliberarea către fiecare asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra imobilului.

Împotriva sentinţei civile menţionate au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1579/A din 17 ocotmbrie 2017 a admis apelul formulat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 356/02.02.2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 având ca obiect acţiune în constatare, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice şi Oficiul National al Registrului Comertului, a anulat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ca nefondată şi a trimis cauza spre rejudecarea cererii formulate împotriva acestui pârât primei instanţe. A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finantelor Publice.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. solicită în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. admiterea recursului formulat în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii vizând obligarea ONRC la emiterea certificatelor constatatoare ale dreptului de proprietate, invocate de Tribunalul Bucureşti, din oficiu, casarea deciziei recurate şi a sentinţei civile nr. 356/2017 din 2 februarie 2017 şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe pentru a soluţiona fondul cauzei în contradictoriu cu Statul Român şi ONRC, precum şi obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu judecarea prezentei cauze.

Recurenţii susţin că în mod greşit a considerat instanţa de apel justă soluţia de admitere de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii apreciind capătul doi de cerere ca fiind întemeiat exclusiv pe dispoziţiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Arată că demersul judiciar reprezintă o veritabilă acţiune în constatare pozitivă întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ. ce viza obţinerea consacrării judecătoreşti a existenţei dreptului recurenţilor asupra imobilului, iar în subsidiar de obligare a ONRC la eliberarea unui certificat constatator care să ateste dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului.

Cu alte cuvinte, recurenţii au avut în vedere ca în situaţia în care instanţa va aprecia că o eventuală acţiune în constatare nu este întemeiată să aibă deschisă, în cadrul aceluiaşi litigiu, posibilitatea de a se îndrepta împotriva acelei instituţii care poate clarifica situaţia imobilului prin eliberarea unui certificat constatator.

De asemenea, recurenţii mai susţin şi faptul că, în situaţia dedusă judecăţii, în care procedura lichidării nu a fost efectiv demarată, nu prezintă importanţă dacă au fost exercitate căile de atac specifice împotriva dizolvării şi radierii câtă vreme nu se contestă motivele care au stat la baza iniţierii procedurii de dizolvare şi radiere, ci stabilirea pe cale judecătorească a regimului juridic al imobilului.

Prin urmare, arată că dispoziţiile art. 235 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 trebuie interpretate în sens larg întrucât norma juridică nu exclude posibilitatea de a solicita concursul instanţei de judecată în măsura în care ONRC nu are în vedere eliberarea unui certificat constatator pentru persoanele juridice radiate fără procedura lichidării şi care încă mai deţin bunuri în patrimoniu.

În concluzie, recurenţii se află în imposibilitatea obiectivă de a procura un titlu constatator solicitând concursul instanţei de judecată, demersul lor judiciar fiind pe deplin admisibil.

Recurentul - pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

Susţine, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece potrivit art. 1 alin. 1din H.G. nr. 514/19999 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 128/1998 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, precum şi art. 11 din H.G. nr. 731/04.07.2007 privind aprobarea Normei metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, rezultă că Statul Român participă în raporturile civile ca titular de drepturi şi obligaţii prin Ministerul Finanţelor Publice doar în situaţia în care legea nu stabileşte un alt organ în acest sens.

Prin urmare, consideră recurentul, într-o astfel de acţiune Statul Român ar trebui să fie reprezentat de direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti şi nu de către Ministerul Finanţelor Publice.

Intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanţi, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate, precum şi respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din etapa recursului.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice ca inadmisibil faţă de invocarea direct în recurs a unor argumente privind lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român şi, în subsidiar respingerea recursului faţă de netemeinicia criticilor invocate în dezvoltarea cererii de recurs, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. A ataşat înscrisuri, respectiv jurispudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., ale cărui concluzii au fost de respingere a recursurilor, ca inadmisibile.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 8 iunie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părţi, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi intimatul- pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului au depus puncte de vedere asupra raportului privind admisibilitatea în principiu a recursurilor.

La termenul din data de 21 septembrie 2018, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursurilor, soluţionarea acestei excepţii făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepţii.

Cu referire la motivul de inadmisibilitate, Înalta Curte reţine că art. 457 C. proc. civ. reglementează principiul legalităţii căii de atac potrivit căruia hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

Legalitatea căilor de atac este un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Reglementarea condiţiilor şi a procedurii de exercitare a căilor de atac reprezintă prerogativa exclusivă a legiuitorului, în conformitate cu art. 126 din Constituţie şi nu încalcă drepturile reglementate ale justiţiabililor, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea în limitele competenţei atribuite prin lege fiind de ordine publică.

Acţiunea pendinte a fost promovată la data de 12 august 2016, fiind supusă dispoziţiilor Noului C. proc. civ. şi cuprinde două capete de cerere: să se constate că reclamanţii sunt proprietari în indiviziune, în cote egale, asupra imobilului situat în str. x, localitatea Domneşti, judeţul Ilfov, parcela x, compus din teren în suprafaţă de 2.000 metri pătraţi şi construcţie reprezentând brutărie (potrivit facturii nr. x/21.11.1991 eliberată de CAP Domneşti) şi să fie obligat ONRC la eliberarea către fiecare asociat a unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra respectivului imobil.

Primul capăt de cerere a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 35 din C. proc. civ., pe art. 7 din Legea nr. 314/2001 şi pe art. 477 din C. civ.

Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere, reclamanţii au invocat prevederile art. 235 alin. (4) şi art. 260 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit dispoziţiilor art. 98 alin. (1) C. proc. civ., "competenţa se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere", iar conform art. 101 alin. (2) C. proc. civ., în cererile privitoare la constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi în cererile privind constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, pentru stabilirea competenţei instanţei se va ţine seama de valoarea obiectului acestuia sau, după caz, de aceea a părţii din obiectul dedus judecăţii.

Astfel, cu privire la primul capăt de cerere, reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune în constatare evaluabilă în bani, fiind aplicabil art. 104 alin. (1) conform căruia "în cererile având ca obiect un drept de proprietate sau alte drepturi reale asupra unui imobil, valoarea lor se determină în funcţie de valoarea impozabilă, stabilită potrivit legislaţiei fiscale."

Din examinarea înscrisurilor din dosar, se constată că reclamanţii au indicat în faţa instanţei de fond obiectul cererii şi valoarea impozabilă a clădirii şi terenului .

Astfel, au arătat că valoarea impozabilă a clădirii astfel cum a fost stabilită de către comuna Domneşti- Biroul de taxe şi impozite potrivit certificatului de atestare fiscală nr. x din 21 septembrie 2016, acesta fiind de 23,60 RON, făcând precizarea că în prezent clădirea nu mai există fizic pe teren. Valorea impozabilă a terenului de 2000 metri pătraţi a fost stabilită prin Hotărârea Consiliului Local la suma de 196 RON.

Totodată, în acţiune reclamanţii precizează că imobilul a fost adjudecat la data de 20 noiembrie 1991 în cadrul licitaţiei publice organizate de CAP Domneşti, de către C. S.R.L., ai cărei acţionari a fost, la preţul de 635.000 RON potrivit procesului-verbal de adjudecare.

În raport de data introducerii acţiunii (12 august 2016) sunt incidente dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 conform cărora: " (1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016.

(2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civila şi activitatea în porturi, conflictele de munca şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017, pronunţată de Curtea Constituţională, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În considerentele acestei decizii (paragraful 32) s-a reţinut că, efectul constatării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv", cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în condiţiile prorogării de la aplicare, până la 1 ianuarie 2019, a dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., este acela că, de la data publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017 îşi produce efectele în procesele pornite după data de 20 iulie 2017, date fiind dispoziţiile art. 27 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul". În litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani, pornite înainte de 20 iulie 2017, decizia instanţei de apel va fi supusă recursului doar în cele în care valoarea cererii se situează peste pragul valoric de 1.000.000 RON, astfel cum prevedea art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 înainte de intervenţia Curţii Constituţionale asupra conţinutului acestei norme.

Astfel, în sistemul legislativ actual, regimul căilor de atac este determinat de legea în vigoare la data înregistrării cererii introductive de instanţă, astfel încât suprimarea sau recunoaşterea unei noi căi de atac, ori, după caz, modificarea condiţiilor de admisibilitate, a termenului de exercitare sau acordarea unei noi căi de atac, a termenului de exercitare şi a cerinţelor de formă pentru exercitarea ei, sunt lipsite de efecte juridice asupra cauzelor aflate deja pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Prin urmare, modificarea dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) C. proc. civ., prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/20117, publicată în M. Of. nr. 582, Partea I, din 20 iulie 2017, nu are efect asupra cererilor de chemare în judecată introduse pe rolul instanţelor judecătoreşti înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial.

Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Constituţie, potrivit căreia "De la data publicării, deciziile (n.n. Curţii Constituţionale) sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 produce efecte "numai pentru viitor", nu şi cu privire la situaţiile juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare.

Din prevederile textului constituţional rezultă că efectul declarării neconstituţionalităţii unei norme juridice nu este acela al constatării inexistenţei acesteia, decizia Curţii Constituţionale producând efecte numai pentru viitor, norma juridică declarată neconstituţională continuă să producă efecte, nefiind exclusă de la aplicare pentru situaţiile juridice începute în momentul în care era în vigoare.

De altfel, prin deciziile sale (Decizia nr. 838/2009) Curtea Constituţională a arătat că efectul ex nunc al actelor instanţei de contencios constituţional "constituie o aplicare a principiului neretroactivităţii, garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale de natură a asigura securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, o premisă a respectării separaţiei puterilor în stat, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Pe cale de consecinţă, efectele deciziei Curţii nu pot viza decât actele, acţiunile, inacţiunile sau operaţiunile ce urmează a se înfăptui în viitor."

Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 27 C. proc. civ. potrivit cărora "Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul."

Cum, în speţă, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei de judecată la data de 12 august 2016, aşadar, înainte de publicarea în M. Of. a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, este aplicabilă regula potrivit căreia hotărârea recurată este supusă căilor de atac, în condiţiile prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, chiar dacă ulterior, pe parcursul soluţionării cauzei, norma care a determinat inadmisibilitatea căii de atac este înlăturată.

În contextul înregistrării cererii de chemare în judecată anterior declarării neconstituţionalităţii sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" din cuprinsul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, condiţiile de admisibilitate a căilor de atac sunt fixate la momentul formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât modificarea dispoziţiilor legale, survenită pe parcursul procesului, nu este de natură să le influenţeze.

În consecinţă, Decizia nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale nu este incidentă în cauza de faţă, astfel că decizia recurată este supusă căilor de atac prevăzute de legea în vigoare la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în formularea de dinainte de intervenţia Curţii Constituţionale asupra conţinutului acestei norme.

Prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a hotărât că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., cu referire la art. 147 alin. (4) din Constituţia României, efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 se produc cu privire la hotărârile judecătoreşti pronunţate după publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, în litigiile evaluabile în bani de până la 1.000.000 RON inclusiv, pornite ulterior publicării deciziei (20 iulie 2017).

În considerentele acestei decizii, s-a reţinut că, într-o interpretare şi aplicare neretroactivă a dezlegărilor date prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, în litigiile începute înainte de data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României (20 iulie 2017), căile de atac vor fi cele prevăzute de legea în vigoare la data declanşării proceselor, respectiv, forma nemodificată a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Ca atare, efectele deciziei de neconstituţionalitate vor privi toate hotărârile judecătoreşti pronunţate după data publicării acesteia, însă în procesele pornite după data de 20 iulie 2017.

Faţă de cele menţionate, din coroborarea dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. cu cele ale art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, fiind vorba de o cerere evaluabilă în bani situată sub pragul valoric de 1.000.000 RON, rezultă că decizia civilă recurată nu poate fi supusă recursului, fiind pronunţată de curtea de apel în cadrul soluţionării unui apel declarat împotriva unei hotărâri supuse numai apelului, având în vedere data declanşării procesului.

Prin urmare, în condiţiile în care recursurile declarate în cauză nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate în principiu la care se referă art. 483 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în raport cu prevederile art. 493 alin. (5) cu trimitere la art. 499 teza a II-a C. proc. civ. va respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibile recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 1579/A din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2018.