Bank loan commission clauses nullity and appellate jurisdiction for low-value money claims under the new Code of Civil Procedure

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2018

Asupra recursurilor de faţă;

Prin sentinţa civilă nr. 13014 din 5 octombrie 2016 pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C., s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze stipulate în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 21 februarie 2008: art. 9 lit. c), comisionul de administrare, art. 9 lit. f), comisionul de urmărire riscuri. A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2710,05 RON reprezentând comisionul de administrare plătit de aceştia pentru perioada 22 martie 2008 - 20 iulie 2015 la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată 21 ianuarie 2016 până la achitarea integrală a sumei. A fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 12466,23 RON reprezentând comisionul de urmărire riscuri plătit de aceştia, pentru perioada 22 martie 2008 - 20 iulie 2015 la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată 21 ianuarie 2016 până la achitarea integrală a acestei sume.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând admiterea apelului, în principal, schimbarea sentinţei civile nr. 13014 din 5 octombrie 2016 şi a încheierii de şedinţă din data de 7 iunie 2016, în integralitate, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; în subsidiar, pe fondul cauzei, solicită pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună schimbarea sentinţei civile nr. 13014 din 5 octombrie 2016 şi a încheierii de şedinţă din data 7 iunie 2016, în integralitate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi, cu privire la clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare (art. 9 lit. c) şi comisionul de urmărire riscuri din contractul de credit nr. x din 21 februarie 2008, respectiv restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze la care se adaugă dobânda legală, ca nelegală şi neîntemeiată. Obligarea reclamanţilor, în temeiul art. 451 şi 453 din noul C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate apelantei de soluţionarea prezentului litigiu, în toate fazele procesuale, inclusiv în cea a apelului.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia nr. 3229 din 21 septembrie 2017, a admis apelul apelantei C..

A schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a clauzei stipulate la art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 21 februarie 2008 ca neîntemeiat.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi la plata dobânzii legale aferente ca neîntemeiat.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

A obligat reclamanţii să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 1606,82 RON. Obligă intimaţii să plătească apelantei cheltuieli de judecată în sumă de 1877,18 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii - reclamanţi A. şi B. şi recurenta-pârâtă C..

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti iar dosarul a fost trimis Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe cale administrativă.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) şi a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Bucureşti revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursurilor, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 3229 din 21 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 septembrie 2018.