Credit agreement dispute: High Court declares lack of jurisdiction and remands to Court of Appeal

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2018

Asupra recursului de faţă;

Prin sentinţa civilă nr. 1001/2017, Judecătoria Iaşi a respins ca neîntemeiată excepţia netimbrării capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de risc şi de administrare, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii determinată de lipsei de interes cu privire la capătul de cerere ce vizează constatarea caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de risc, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de obiect cu privire la capătul de cerere ce vizează constatarea caracterului abuziv al clauzei de la pct. 5, lit. a) din Condiţiile speciale şi pct. 3.5 din Condiţiile generale ale convenţiei iniţiale de credit, invocată de pârâtă prin întâmpinare, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatând caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 5, lit. a) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 în forma sa iniţială, iar pe cale de consecinţă a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a sumei de 2.519,15 CHF, încasată cu titlu de comision de risc de la data încheierii contractului şi până la data eliminării clauzei, respectiv 10 decembrie 2010 - ca efect al implementării actului adiţional nr. x la convenţia de credit, inclusiv dobânda legală aferentă acestei sume de la data introducerii acţiunii, 10 martie 2015 şi până la plata efectivă.

A constatat nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută de dispoziţiile art. 10.1 şi art. 10.2 ("Costuri suplimentare") din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit nr. x din 9 ianuarie 2008.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute în art. 8, pct. 1, lit. a) - liniuţa a doua şi a treia, precum şi lit. c) şi lit. d) din Condiţiile Generale ale Convenţiei de credit nr. x din 9 ianuarie 2008, respingând ca neîntemeiate restul pretenţiilor invocate.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 700 RON onorariu de avocat şi suma de 1000 RON onorariu de expert.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel B. şi A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 1163/2017 din 31 octombrie 2017, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul declarat de B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1001/2017 a Judecătoriei Iaşi pe care a schimbat-o în parte.

A constatat nulitatea absolută a clauzei prevăzute la art. 5.1 lit. b) din Condiţiile Speciale ale Convenţiei "Comisioane/Alte costuri aferente contului curent" astfel cum a fost aceasta modificată prin Actele adiţionale nr. x şi 2 din 10 decembrie 2010 la Convenţia de credit nr. x din 9 ianuarie 2008 încheiat între părţi.

A obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 1057,80 CHF, încasată cu titlu de comision de administrare în baza clauzei contractuale precizate mai sus pentru perioada ianuarie 2011 - martie 2015, şi sumele achitate ulterior cu acest titlu, precum şi dobânda legală calculată de la momentul achitării comisionului de administrare şi până la momentul plăţii debitului.

A obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 2500 RON, reprezentând 900 RON onorariu de avocat şi 1600 RON onorariu de expert.

A menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate ce nu contravin prezentei.

A respins cererea apelanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. şi A., criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, prin decizia nr. 92 din 19 martie 2018, a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi în soluţionarea recursului.

A declinat, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, competenţa de soluţionare a recursului formulat de A. şi B. împotriva deciziei nr. 1163/2017 din 31 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Curtea de apel a reţinut că dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată împotriva cererilor evaluabile in bani in valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv a fost declarată neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017.

Raportat la considerentele acestei decizii, obligatorie pentru instanţe, instanţa a constatat, cu privire la competenţa Curţii de Apel Iaşi în soluţionarea prezentului recurs, că, potrivit Noului C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să judece recursurile împotriva unor hotărâri pronunţate de tribunale, în conformitate cu dispoziţiile art. 96 pct. 3 C. proc. civ., numai "în cazurile anume prevăzute de lege", respectiv cele privind: încheierea prin care s-a respins recuzarea dată într-un litigiu soluţionat printr-o hotărârea definitivă prin care s-a soluţionat cauza (art. 53); încheierea pronunţată în apel de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie [art. 64 alin. (4)]; hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară [art. 133 alin. (4) şi art. 1.071 alin. (1)]; orice situaţie în care se declară recurs distinct împotriva unei încheieri cu privire la care există o chestiune litigioasă asupra admisibilităţii atacării pe cale separată a încheierii [art. 234 alin. (4)]; hotărârea prin care se constată renunţarea la judecată [art. 406 alin. (6)]; hotărârea prin care se constată renunţarea la dreptul pretins [art. 410 alin. (6)]; încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra suspendării judecării procesului [art. 414 alin. (1)]; hotărârea care constată perimarea [art. 421 alin. (2)]; hotărârea date în baza recunoaşterii pretenţiilor [art. 436 alin. (1)]; hotărârea prin care se încuviinţează învoiala părţilor [art. 440]; încheierea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de restituire a cauţiunii [art. 1064 alin. (3)]; hotărârile (încheierile, sentinţele, deciziile) în cazurile anume prevăzute de legea specială), în toate celelalte cazuri, când obiectul hotărârii este o hotărâre pronunţată de tribunal, competenţa de soluţionare a acestei căi extraordinare de atac aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţine următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunţate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziţie tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziţie să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepţia legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanţă, competenţa de soluţionare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii şi tribunale, în funcţie de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) şi a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluţionează, în primă instanţă, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depăşeşte acest nivel.

Hotărârile astfel pronunţate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal şi, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competenţă care să determine instanţa căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunţate de tribunale în asemenea condiţii.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

Instanţa constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competenţa Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, o asemenea competenţă nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel.

Într-o atare situaţie, devin incidente prevederile de principiu conţinute de art. 5 C. proc. civ. şi se impune determinarea instanţei competente să soluţioneze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice şi logice a textelor legale şi a principiilor dreptului procesual civil şi organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanţelor judecătoreşti, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanţelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanţele superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluţiile pronunţate de instanţele inferioare.

Astfel, examinarea dispoziţiilor art. 94, 95, 96 şi 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanţelor competente să soluţioneze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziţii, a instanţei competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunţate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepţia iniţială a Codului, de a nu recunoaşte recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absenţa unei norme privind competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Iaşi revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Iaşi, instanţă în favoarea căreia înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, având în vedere şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia de necompetenţă materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în soluţionarea recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 1163/2017 din 31 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Trimite cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Iaşi.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 21 septembrie 2018.