Labor Salary Claims: Jurisdiction Confirmed at Employee’s Residence After Case Disjunction Blocks Prorogation

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2018

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 23 mai 2017, sub nr. x/2017, astfel cum a fost precizată la data de 29.06.2017, un număr de 438 de reclamanţi, printre care şi reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. (din cauza de faţă) au chemat în judecată pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, în contradictoriu şi cu chematul în garanţie MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE- ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE NEAMŢ, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanţei: obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, în temeiul art. 453 noul C. proc. civ., şi, obligarea Ministerului Finanţelor Publice la includerea în buget a sumelor necesare plăţii drepturilor salariale şi la virarea în bugetul pârâtei Curtea de Conturi a României a fondurilor necesare achitării drepturilor băneşti pretinse.

Legal citată, la data de 03.08.2017, pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI a formulat întâmpinare, prin care a invocat mai multe excepţii, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Astfel, a invocat: excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, în raport de domiciliul/reşedinţa reclamanţilor care sunt angajaţi în cadrul structurilor teritoriale ale Curţii de Conturi, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea în termenul legal a procedurii prealabile, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru nesesizarea în prealabil a CNCD, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunii, în temeiul dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Codul Muncii, pentru argumentele expuse pe larg în conţinutul întâmpinării.

Şi Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acesteia, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere în contradictoriu cu acesta deoarece tinde la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, pentru motivele prezentate în conţinutul întâmpinării.

Reclamanţii au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâtă şi chematul în garanţie şi înlăturarea apărărilor acestora, menţinându-şi acţiunea sub aspectul tuturor capetelor de cerere promovate.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11.10.2017, pentru considerente ce ţin de domiciliul sau locul de muncă al reclamanţilor şi calitatea acestora de personal contractual sau funcţionar public, instanţa a dispus disjungerea cererii formulată în cauză în mai multe dosare.

Astfel pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost înregistrată şi cauza de faţă având ca reclamanţi pe A., B., D., E., C., F., G., H., I., sub nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 22.11.2017, instanţa a pus în discuţie cu prioritate şi a rămas în pronunţare cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.

Prin sentinţa civilă nr. 8738, pronunţată la data de 04 decembrie 2017, în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, şi a declinat competenta de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii A., B., D., E., C., F., G., H., I., şi pe pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE- chemat în garanţie, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII Bucureşti, în favoarea Tribunalului Neamţ.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele aspecte:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un nr. de 438 de persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâta Curtea de Conturi a României, în calitate de angajator sau fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă/serviciu individuale diferite.

Chiar dacă instanţa a dispus, printre altele, disjungerea cauzei principale în mai multe cauze, printre care şi cea de faţă, acestea îşi păstrează caracterul incident în măsura în care relevă o astfel de legătură încât să atragă prorogarea de competenţă a Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă doar pentru unii dintre reclamanţi, respectiv cei care au rămas în dosarul nr. x/2017.

Din coroborarea prevederilor art. 59 noul C. proc. civ. şi art. 126 alin. (1) noul C. proc. civ., reiese că prorogarea de competentă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite (drepturile invocate), cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată (ca instrumentum probationis), există o strânsă legătură.

Analizând textele din acelaşi cod în care legiuitorul foloseşte aceeaşi formulare- art. 99 referitor la acţiunea cu mai multe capete principale de cerere, art. 139 referitor la excepţia conexităţii etc.- instanţa a reţinut că legătură dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună.

În cauză hotărârea asupra uneia dintre cereri nu este de natură să influenţeze soluţia asupra alteia decât prin faptul că un singur judecător se pronunţă asupra problemei de drept dedusă judecăţii care este aceeaşi pentru toţi reclamanţii.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar inclusiv pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.

Urmare celor de mai sus, tribunalul a apreciat că în cauză nu există decât formal o coparticipare procesuală activă, astfel că aceasta nu atrage prorogarea de competenţă teritorială a Tribunalului Bucureşti, pentru a stabili instanţa competentă teritorial în cauza de faţă. Tribunalul a reţinut, în continuare, art. 107 alin. (1) şi (2) noul C. proc. civ., considerându-se că, în materia conflictelor individuale de muncă, sunt relevante pentru stabilirea competenţei în cauza de faţă, dispoziţiile art. 269 Codul muncii, respectiv, cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Având în vedere caracterul de normă specială al dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011, în raport de dispoziţiile art. 269 Codul muncii, şi principiul interpretării restrictive a normelor cu caracter special, s-a reţinut, rezultă că prin textul art. 210 din Legea nr. 62/2011 intrat în vigoare ulterior Codul muncii nu s-a realizat o abrogare implicită a normei de competenţă teritorială prevăzută de art. 269 alin. (2) Codul muncii, pentru situaţia conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatorul, ci numai o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) C. proc. civ. în legătură cu competenţa de soluţionare în cazul conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul; că norma de competenţă generală cu care se completează norma cuprinsă în art. 210 din Legea nr. 62/2011 este înscrisă în art. 269 alin. (2) Codul muncii rezultă din dispoziţiile art. 216 din Legea nr. 62/2011.

În speţă, dat fiind faptul că reclamanţii sunt salariaţi sau foşti salariaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României ori pensionari sau moştenitori ai salariaţilor pârâtei, instanţa a considerat că se aplică norma cu caracter special prev. de art. 210 din legea nr. 62/2011, şi, de asemenea, faţă de prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, normă specială în raport cu dreptul comun, prevederile C. proc. civ., nu se aplică în cauză dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Având în vedere aspectele învederate mai sus, s-a constatat că, în cauză, competenţa teritorială a instanţei de judecată este alternativă, funcţie de domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă al fiecărui reclamant.

În cauza de faţă au fost reunite cererile formulate de reclamanţii cu domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă în acelaşi judeţ. Se are în vedere doar o reunire formală a mai multor cereri formulate de persoane care s-ar judeca oricum la aceeaşi instanţă competentă teritorial, fără să existe o coparticipare procesuală activă între acestea.

Urmare celor de mai sus, deoarece după criteriul de stabilire a competenţei teritoriale nu reiese că reclamanţii în cauză au vreo legătură cu mun. Bucureşti, tribunalul a apreciat că aceştia au introdus acţiunea la o instanţă necompetentă teritorial, astfel că a admis excepţia astfel invocată şi a declinat cauza la Tribunalul Neamţ, Tribunalul având în vedere litera legii care este clară, dar şi spiritul legii care tinde la apropierea justiţiei sociale de persoana care locuieşte în aria de competenţă a instanţei stabilită de legiuitor.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia I civilă, la data de 26 februarie 2018, sub nr. x/2017.

La termenul din data de 26.06.2018 instanţa a pus în discuţie excepţia necompetenţei sale teritoriale invocată de către reclamanţi, reţinând cauza în pronunţare asupra acestei excepţii.

Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa civilă nr. 893/C, pronunţată la data de 03 iulie 2018, în dosarul nr. x/2017, a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de reclamanţii: A., B., D., E., C., F., G., H., I. şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii anterior enunţaţi în contradictoriu cu pârâta: CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI şi cu CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în calitate de expert, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a - VIII-a, civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus, în consecinţă, înaintarea dosarului în regulator de competenţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de un număr de 438 de persoane fizice, angajaţi sau foşti angajaţi în cadrul pârâtei Curtea de Conturi a României, ce au pretenţii identice în contradictoriu cu angajatorul, întemeiate pe o cauză juridică identică, respectiv natura activităţilor prestate şi pretinsa situaţie discriminatorie în care se află în raport cu alţi angajaţi din cadrul aceluiaşi angajator, în cauză fiind astfel incidente dispoziţiile art. 210 din Legea nr. 62/2011, rep. şi ale art. 269 alin. (3) din Codul Muncii, rep., în continuare, fiind redat conţinutul dispoziţiilor art. 269 din Codul Muncii, alin. (1), (2) şi (3).

De asemenea, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, rep., s-a stabilit că " Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Astfel, a reţinut instanţa, din coroborarea textelor de lege de referinţă, anterior enunţate, reiese că reclamanţii aveau posibilitatea de a sesiza fie Tribunalul Neamţ, în a cărui circumscripţie îşi au domiciliul şi locul de muncă, fie instanţa competentă teritorial pentru oricare dintre ceilalţi 429 de reclamanţi, în cazul în care erau îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticipare procesuală activă între aceştia.

Or, s-a reţinut, reclamanţii din cauza de faţă au ales să introducă cererea de chemarea de chemare în judecată alături de ceilalţi 429 de reclamanţi pe rolul Tribunalului Bucureşti, instanţă competentă teritorial în privinţa acelora dintre titularii cererii de chemare în judecată care au domiciliul şi locul de muncă în circumscripţia tribunalului iniţial investit.

Astfel, în litigiul pendinte, condiţiile coparticipării procesuale active între persoanele care au introdus iniţial cererea, sunt îndeplinite şi prin prisma existenţa unei strânse legături între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel cum se prevede la art. 59 teza finală din C. proc. civ., toţi reclamanţii având calitatea de angajaţi ai pârâtei Curtea de Conturi a României, pretenţiile formulate de către aceştia şi motivarea în fapt şi în drept a pretenţiilor fiind identice, singura diferenţă, constând în raportul de muncă distinct al fiecărui reclamant, încheiat cu pârâta.

Prin urmare, s-a apreciat că soluţia ideală este ca un conflict de muncă vizând drepturi ce pot fi considerate comune tuturor angajaţilor să fie dedus judecăţii printr-o singură cerere de chemare în judecată, iar nu prin mai multe cereri introduse distinct de către angajaţi, pe rolul mai multor instanţe.

Raportat la toate aceste considerente, văzând în mod suplimentar şi dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 şi art. 132 din C. proc. civ., instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Neamţ şi a declinat, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a - VIII-a, civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa soluţionării cauzei, reţinând totodată că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe- Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Neamţ- s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri fără nici o cale de atac, că declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi că, cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Trecând de această verificare preliminară, Înalta Curte observă că, instanţele au reţinut corect obiectul cererii de chemare în judecată, ca fiind un litigiu de dreptul muncii- privind obligarea pârâtei la plata drepturilor băneşti derivate din raporturi de muncă/serviciu, individuale/diferite, în contradictoriu cu angajatorul, pârâta Curtea de Conturi a României.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Se constată totodată că prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

În consecinţă, în lumina dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 C. proc. civ., aparţine tribunalelor de la locul de muncă sau domiciliul reclamantului competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru situaţia în care salariatul are calitatea de reclamant.

Se reţine, de asemenea, că în temeiul dispoziţiilor art. 296 alin. (3) Codul muncii, în caz de coparticipare procesuală, cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.

Se observă că Tribunalul Bucureşti a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2017, privind pe reclamanţii menţionaţi, formând dosare noi pentru parte dintre aceştia.

În Dosarul nr. x/2017, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei, pentru salariaţii domiciliaţi în judeţul Neamţ.

În speţă, acţiunea introductivă de instanţă are ca obiect obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata către fiecare reclamant a drepturilor băneşti reprezentând indemnizaţia de 75%, calculate la salariului de bază brut lunar, începând cu data de 23.05.2014 şi până la zi; obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României la plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv acordate, rezultate în urma recalculărilor solicitate mai sus, actualizate, indexate şi majorate cu indicele de inflaţie şi la menţinerea acestei modalităţi de calcul şi în continuare.

Astfel, fiecare dintre reclamanţi urmăreşte recunoaşterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă, chiar dacă solicitarea dedusă judecăţii, precum şi modalitatea de cercetare a cauzei sunt comune, întrucât se referă la obligarea aceluiaşi angajator la plata drepturilor băneşti, ceea ce, nu este, însă, de natură a atrage incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În speţă, pentru o parte dintre reclamanţi, instanţa de judecată a luat măsura disjungerii şi a constituit dosare separate, împrejurare ce face să dispară legătura dintre acestea, constând în finalitatea comună prefigurată, întrucât măsura disjungerii împiedică prorogarea de competenţă ce operează ca urmare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) Codul muncii.

În concret, măsura disjungerii este o măsură administrativă ce a precedat dezînvestirea Tribunalului Bucureşti, măsură ce nu poate fi cenzurată de instanţa învestită cu prezentul regulator de competenţă.

În consecinţă, nu se poate considera că, în raport de prevederile art. 296 alin. (3) Codul muncii, Tribunalul Bucureşti, competent să judece cauza pentru reclamanţii din Dosarul nr. x/2017 care au domiciliul în municipiul Bucureşti, este competent să judece şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii din Dosarul disjuns nr. x/2017, neoperând prorogarea legală de competenţă.

Aşa fiind, faţă de dispoziţiile legale mai sus- arătate, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Neamţ, căruia urmează a i se stabili competenţa de soluţionare a cauzei.

Văzând şi dispoziţiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Neamţ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2018.